; s
Urmareste-ne pe
TV Mania

Tot ce merită să știi despre televiziune

Ţopescu, despre români, sport şi Jocurile Olimpice

30 July 2012

Nu am putea avea o ediţie a Jocurilor Olimpice, care au debutat în capitala Angliei pe 27 iulie, fără o sesiune de poveşti cu veteranul Cristian Ţopescu, care a fost la 13 ediţii ale Jocurilor Olimpice de vară şi de iarnă, între 1968 şi 2004.

El şi-a împrumutat vocea unora dintre cele mai memorabile evenimente sportive din istoria României, precum victoria Nadiei de la Montreal 1976.

Acum, de la şansele gimnastelor noastre, până la problema obezităţii în România, Ţopescu găseşte contraste puternice în felul în care ne apropiem de sport. Interviul a avut loc înainte de vestea accidentării suferite de Larisa Iordache înainte de debutul JO de la Londra.

TVmania: Unde vă auzim cu ocazia Jocurilor?

Cristian Ţopescu: O să comentez prin telefon pentru Antena 3, pe evenimentele la zi. În rest, văd tot, sunt telespectator de dimineaţa până seara, n-am preferinţe, văd absolut tot. În principal, cele trei discipline olimpice de bază, care sunt atletismul, nataţia şi gimnastica.

Ce aşteptări aveţi de la gimnastele noastre?

Din câte îmi dau seama, e o îmbinare fericită între experienţa unor Cătălina Ponor şi Sandra Izbaşa şi tinereţea şi talentul unor Larisa Iordache, Diana Bulimar şi Diana Chelaru. E o combinaţie care cred că va da rezultate.

Problema este că noi ne aşteptăm imediat la medalii cât mai strălucitoare. Ne-am şi obişnuit: în 1976, Nadia Comăneci la Montreal. În 1984, Ecaterina Szabó la Los Angeles. În 1988, Daniela Silivaş la Seul. În 1992, Lavinia Miloşovici la Barcelona. În 1996, Simona Amânar la Atlanta. În 2000, Andreea Răducan, Simon Amânar şi Simona Olaru la Sidney, iar în 2004, Cătălina Ponor triplă campioană olimpică la Atena. Şi de la Londra ne aşteptăm de la asta.

Personal, nu sunt nici pesimist, nici optimist, cred că gimnastica feminină, atât la echipe, cât şi la concursurile individuale, ne va aduce cam trei medalii. La echipe, cred că SUA, China şi Rusia ne depăşesc la ora actuală. Dacă România va fi pe treapta a treia, cred că va fi o performanţă bună. La concursurile individuale avem şanse mai bune. Deci, să păstrăm un optimism moderat.

În rest, cum credeţi că se vor descurca olimpicii noştri?

Nu prea sunt un bun făcător de pronosticuri. La canotaj şi la kaiac-canoe cred că vom câştiga două – trei medalii, nu ştiu din ce metal anume. La judo, cred că Alina Dumitru va câştiga o medalie. La scrimă, cred că echipa feminină de spadă va câştiga.

La general, cred că va fi o performanţă care o va egala sau depăşi pe cea de la Beijing, unde delegaţia României a câştigat opt medalii. Mai important mi se pare însă clasamentul pe naţiuni. La ultimele ediţii, am fost printre primele 15 ţări în clasamentul neoficial pe medalii. Trebuie să păstrăm acest loc, care ca rezonanţă e mai important decât o medalie la un anumit sport.

Şi aici se pot anticipa şanse sau neşanse. Aş vrea să fac o menţiune care poate are legătură cu şansele noastre. Franţa a alocat pregătirii lotului olimpic pentru Londra suma de 4 miliarde de euro. La noi bugetele federaţiilor olimpice s-au redus cu 50%!

Românul însă mai face şi bici din… nimic şi să sperăm că mai apar şi miracole. Nadia a fost un miracol, a apărut dintr-un sport în care România nu avea nicio tradiţie. La fel şi Ivan Patzaichin. Chiar şi Ilie Năstase a fost un miracol.

Cât de mari sunt obstacolele în calea alcătuirii unei echipe competitive la noi?

La gimnastică, din spusele antrenorilor Mariana Bitang şi Octavian Bellu, în România sunt circa 300 de gimnaste legitimate, în timp ce în SUA sunt câteva milioane! Sigur că şi dimensiunile celor două ţări sunt foarte diferite, aşa că aria lor de selecţie e mult mai mare.

În gimnastică ne lăudăm însă cu foarte mulţi antrenori răspândiţi prin lume. SUA e coordonată de Márta Károlyi şi mai are în efectiv doi antrenori români. Şcoala românească de gimnastică, creată încă de pe vremea când Márta şi Béla Károlyi lucrau la Deva, s-a răspândit în ţările cu care ne luptăm acum.

Metodele de pregătire au fost însuşite şi de Rusia şi chiar şi de America. Poate chiar nu pregătirea centralizată e valabilă acolo, pentru că părinţii nu vor să-şi lase fetele în cantonamente prelungite, însă metodele au început să fie folosite chiar şi de chinezi, care au adoptat metoda pregătirilor centralizate.

De ce credeţi că avem nevoie de miracole pentru a fi competitivi?

La noi, din păcate, aria de selecţie se îngustează. Apare problema părinţilor care nu prea-şi mai lasă copiii să facă sport. De-asta sunt foarte mulţi copii obezi. Potrivit unei statistici UE, România e pe locul trei în Europa la capitolul obezitate, inclusiv în rândul copiilor. Aceştia nu mai fac sport, părinţii le scot scutiri medicale.

De-aici apare obezitatea, ca să nu mai spun că sportul mai pierde copii şi din cauza unor alte activităţi care îi atrag mai mult. Sănătatea fizică a naţiunii mi se pare a fi în pericol. E o afirmaţie bazată pe realităţi.

E un miracol, deci, că rămânem printre primele 15 ţări…

Îmi amintesc că la Sydney 2000, la jumătatea Jocurilor, România era pe locul şapte în clasamentul pe naţiuni. Apoi a căzut pe nouă şi a rămas acolo. Cu numărul nostru mai redus de sportivi, cu metodele împrumutate şi de alţii, cu talentul sportivilor şi competenţa antrenorilor.

La capitolul resurse umane, s-ar părea că stăm bine. Se pare că românii sunt un popor cu multe calităţi pentru sport. Amintiţi-vă ce s-a întâmplat după Mondialele de handbal câştigate de echipa României, în anii 70. Se adunau copiii şi jucau handbal în spatele blocului, la porţi trasate cu creta pe pereţi.

După victoria Nadiei, mamele nu-şi mai puteau stăpâni fetiţele de la a o imita sărind pe canapea. Acum, şi sper să nu se supere nimeni pe mine, suntem un popor comod. Stăm la televizor, ne uităm la atletism şi-i admirăm pe sportivi cu un pahar de bere în mână.

Care sunt primele momente memorabile din cariera dumneavoastră care vă vin în minte?

Primele trei momente în ordine de cronologică ar fi două finale de mondial de handbal masculin: Paris 1970 şi Berlin 1974, când România a învins în ambele ocazii RDG. Generaţia lui Gruia, Oţelea, Gaţu, Birtalan.

Tot în ordine cronologică, finala cupei Davis de la Bucureşti, din 1972, din păcate pierdută de echipa României în faţa Americii. Noi am ajuns de trei ori aici. Apoi noaptea de vis a Nadiei Comăneci, Montreal 1976. Iar în zilele noastre, cinci campionate mondiale de gimnastică câştigate de echipa României şi şase campionate europene. Mult mai aproape de zilele noastre, CM din 1994, cu echipa României printre primele opt din lume.

În afară de momentele de mai sus, cum ar fi celebra victorie a Nadiei în 1976, ce alt eveniment memorabil vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Jocurile pe care le-aţi văzut?

Eu am comentat 13 ediţii ale Jocurilor Olimpice, opt de vară şi cinci de iarnă, între 1968 şi 2004. Acum, pentru că se şi împlinesc 40 de ani, mă gândesc la episodul atentatului de la München 1972. Au fost sechestraţi 11 sportivi şi antrenori din echipa Israelului, printre care şi unul de origine română, Andre Spitzer.

Eram într-un bloc foarte apropiat de cel în care s-a produs sechestrarea şi vedeam pe balcon un terorist cu cagulă, cu o armă automată, care supraveghea exteriorul. Ne-am speriat. Comentam cu Ivan Patzaichin că dacă ne sechestrau pe noi, nu prea aveau ceva de câştigat. Aşa, au cerut 1 milion de dolari şi un avion, cei de la organizaţia palestiniană „Septembrie negru'.

Totul s-a terminat dramatic, când pe aeroportul din München s-a deschis focul împotriva teroriştilor, care i-au ucis pe cei sechestraţi, a fost o baie de sânge. O amintire care nu poate fi uitată.

Citește și
Ți-a plăcut acest articol? Dă-ne LIKE pe Facebook.

Articole similare