Cu doua nominalizari la Globul de Aur, „Schimbul” transforma o poveste adevarata intr-un film aproape de granita cu documentarul, dar deloc plictisitor sau banal.
Cu doua nominalizari la Globul de Aur, „Schimbul” transforma o poveste adevarata intr-un film aproape de granita cu documentarul, dar deloc plictisitor sau banal.
„Schimbul” este un film tipic de Clint Eastwood: simti povestea ca pe o apa involburata, care curge spre cascada de la final, iar stilul de filmare e relaxat, dar eficient (Eastwood e celebru pentru ca termina filmarile foarte repede). Partea proasta a acestui gen de filmare este ca actorii nu au timp sa intre convingator in pielea personajelor: a avea doar una sau doua duble in care trebuie sa redai trairile unei mame disperate ca si-a pierdut copilul cere foarte mult talent de la actrita din rolul principal. Angelina Jolie nu face un personaj neterminat, ci unul neechilibrat: pasivitatea initiala a personajului si personalitatea puternica a Angelinei nu se potrivesc, iar aceasta se stapaneste tot filmul, pana la dezlantuirea emotiilor din scenele finale ale peliculei. Dar personajul ramane unul puternic: nu degeaba actrita a fost nominalizata la Globurile de Aur (o a doua nominalizare e pentru coloana sonora semnata tot de Eastwood) si criticii de film spun ca urmeaza una la Oscar.
O poveste adevarata
Walter Collins (Gattlin Griffith) are noua ani si dispare de acasa intr-o zi de martie a anilor ’20, iar mama lui – Christine (Angelina Jolie) – apeleaza la politia din Los Angeles pentru a-l gasi. Dupa cateva luni bune, capitanul J.J. Jones (Jeffrey Donovan) ii pune in brate un baietel (Devon Conti), convingand-o ca acesta e fiul ei. Dar Christine e convinsa sa Walter e inca pierdut, iar insistenta cu care ii piseaza pe politisti ii aduce internarea la nebuni. Cu ajutorul reverendului Gustav Briegleb (John Malkovich), femeia incepe o lupta de durata cu LAPD-ul corupt.
de Monica Popescu