Serialele istorice au un „je ne sais quoi” care atrage. Costumele perfect croite, decorurile grandioase, limbajul vremii – toate te introduc într-o atmosferă aparte şi te fac să crezi că arunci o privire chiar în Antichitate. „Spartacus: Nisip însângerat” nu-şi propune asta: costumele sunt sumare (şi uneori lipsesc cu desăvârşire), decorurile sunt făcute pe calculator, iar limbajul vremii… ei bine, se reduce la înjurături despre „membrul lui Jupiter”. Producţia neo-zeelnadeză îşi propune cu totul altceva: să spună o poveste excitantă, după cum recunoaşte chiar producătorul executiv, Steven S. DeKnight. Ce-i drept, pasionaţii de istorie vor găsi în noul serial difuzat de HBO elemente adevărate, bine redate, iar amatorii de efecte speciale se vor delecta cu scenele de luptă gen „Matrix” (echipa care realizează efectele speciale foloseşte aceeaşi tehnologie din „300 – Eroii de la Termopile”), dar esenţa lui „Spartacus” stă în protagonistul atrăgător, sângele care curge valuri-valuri şi scenele de sex minuţios executate. În tribune, spectatoarele îşi dezgolesc, euforice, sânii; în arenă, se amputează membre în slow-motion şi gladiatorii se bat mult şi bine, scuipându-şi dinţii şi sângele; în ludus, defilează gladiatori goi, se fac orgii şi se practică homosexualitatea; în camerele stăpânilor, vedem masturbare şi sex oral.
Povestea e arhicunoscută: un trac (Andy Whitfield) este capturat de romani şi vândut ca sclav unei şcoli de gladiatori din Capua; tuns şi frezat, e antrenat în arena ludusului (şcoala gladiatorială) şi devine senzaţionalul Spartacus, noul erou din Capua, care va conduce o revoltă împotriva Republicii Romane. Firul narativ al serialului (difuzat în SUA de postul Starz) este previzibil (ştim cu toţii cum se termină povestea lui Spartacus, nu?), dar publicul tot a tras cu ochiul la această plăcere vinovată, ratingul mare garantând un al doilea sezon.
.
Citiţi articolul integral în revistă.