Ne vine sau nu să credem, vara asta s-a făcut un deceniu de când a pornit aventura „Las Fierbinți”. Sezonul 19, care a început pe 6 septembrie la Pro TV, a adus câteva surprize, printre care și o nuntă! O fi Giani, interpretat senzațional de actorul Costi Diță? Rămâne să vedem!
Cuprins
Cuprins
E discutabilă treaba cu „ai primit rolul”, pentru că lucrurile stau altfel. Nu au fost primite roluri, noi am generat, să zic așa, toată povestea. Cumva, ne-am dat rolurile singuri, nu le-am primit de la cineva.
Am sperat că o să aibă succes, mi-am dorit din suflet să vină oamenii în fața micilor ecrane, dar nu-mi imaginam, n-ai cum să-ți imaginezi că o să faci asta 10 ani și că oamenii se uită în continuare la serial. Nu aveai cum, este mult peste ce am crezut eu.
Sunt surprins plăcut în fiecare an și mă bucur că facem parte, cumva, din viețile lor. Sunt niște ani, am mers împreună destul de mult timp și mă bucur că reușim treaba asta și-mi dau seama că am intrat pe o nișă unde satisfacem nevoia de umor, de detașare.
Nu. Nu a învățat nimic. Și asta e și ideea. Sunt episoade unde Giani realizează cumva, are mici revelații când își dă seama că nu a fost bine, dar nu poate face față acestei realități și se întoarce la: „era vina lui oricum”. Intră în protecție.
Noi, oamenii, în general, când ne simțim vinovați căutăm să ne culcăm liniștiți noaptea și o facem aruncând vina pe o sursă externă.
Asta face Giani în fiecare episod.
N-a învățat nimic, a avut mici revelații, dar imediat se repliază și se întoarce unde e confortabil. Și confortabil este să fii ignorant, cum e Giani – trec rachetele pe lângă el și nu-și dă seama sau, de multe ori, nu vrea să-și dea seama.
Multe. Și aici e o chestie. Eu tot spun: „chiar am râs” – dar cu mâna pe suflet spun asta. Am avut discuția asta recent, la filmări, am întrebat cine a scris scenariile respective pentru că am râs singur, la lectură, acasă.
E bine de tot, nu vreau să dezvălui, se întâmplă niște chestii cu Giani de te doare capul. M-am distrat și mi se pare cumva mai schimbat pe ici, pe colo – parcă e un nou suflu așa.
E ca și cum te întorci acasă. Evident, te duci la muncă, înveți text și toată povestea, dar e ca și cum te-ai întoarce la a doua casă. Așa cum am spus anterior, am râs la filmări și este o energie foarte bună, scenariul este foarte bun și oamenii sunt creativi, ne distrăm acolo. Atmosfera este foarte faină și nu avea cum să fie altfel, așa a fost dintodeauna. Prima zi este un soi de revedere și o bucurie în momentul în care te vezi cu toți oamenii ăștia cu care îți face plăcere să te întâlnești.
Clar, fără discuții, am mai spus asta și, zic eu, nu se putea altfel. Sau… ba da. Sunt filmări unde ajungi și oamenii nu simt nevoia să interacționeze mai mult. Ajută când te înțelegi cu omul din spatele camerelor, cu cel de la costume și toți ceilalți, din toate departamentele.
Evident, cu Bobo (Bobonete, n.r.), cu Mișu (Mihai Rait, n.r.), cu Văncică pentru că noi suntem și la spectacole împreună, filmăm, serbăm zilele copiilor, mergem în vacanță. Orele petrecute împreună trec mai ușor și munca e mai plăcută într-un context în care ești înconjurat de prieteni.
Mă înțeleg bine cu toată lumea, îi consider familie pentru că am trecut împreună, cu bine, și prin momente frumoase, și grele. Nu suntem colegi și atât, dacă am nevoie de ceva pot să sun pe oricare din echipă.
Da, pentru că nu e o structură statică, de tip telenovelă – deși, și acolo apar provocări, dar mai puține pentru că e o linie destul de constantă.
Aici structura e surprinzătoare – Giani se întâlnește cu Dumnezeu sau se poate întâmpla să aibă abilitatea de a zbura – fiecare scenarist vine cu o demență, iar eu trebuie să mă supun acelei povești și de aici apare și provocarea.
Dacă e mai ușor la muncă, da, pentru că, după 10 ani, am rămas cu reflexe, ticuri. Ca să scap de toate astea îmi trebuie o vreme și, evident, am o dificultate când abordez alte roluri, dar cu o mică pauză și puțină concentrare scap de ele. În concluzie, da, este provocator să-l joc pe Giani pentru că este haos și haosul nu are cum să nu fie provocator, nu știi ce te așteaptă.
Sunt normal, ca toată lumea, dar, evident, nu atât de normal pentru că iată cu ce mă ocup (râde).
Râd mult, fac glume, cu asta supraviețuiesc și eu. Mi se pare important să nu te iei în serios foarte mult – dar să existe o balanță, evident, să nu fie dincolo de bariera aia în care să te duci în prostie. Încerc să fiu un tată bun și încerc să am grijă la sănătatea mea, la familia mea.
Cred că întotdeauna vreau să binedispun oamenii din jur pentru că mă ajută treaba asta, când oamenii se simt în largul lor în prezența mea.