Filmul „R.M.N.”, o investigație cerebrală a societății românești făcută de Cristian Mungiu. Analiza regizorului este necruțătoare

Pelicula lui Cristian Mungiu, intitulată provocator “R.M.N.”, a intrat din weekend pe marile ecrane din toată țara, proaspăt întoarsă de la festivalul de la Cannes, și mi se pare că, cel puțin până acum, este lipsită de reacțiile pe care le-ar fi meritat. Ştim însă foarte bine că “nimeni nu este profet în țara lui” și că românii – popor nefericit, defavorizat de istorie, dar și prizonier al propriilor tare – “excelează” în respingerea și disprețul cu care își tratează “profeții”, Casandrele și ieremiadele acestora: Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Radu Jude, Cristian Mungiu, și mă refer aici doar la cinema.

E-adevărat că ar fi fost bine, pentru public, dacă filmul s-ar fi întors aureolat de vreun succes de la Cannes, dar să nu uităm că regizorul român a câștigat până acum toate premiile importante care erau de câștigat pe Croazetă. S-o spunem pe cea dreaptă: juriul condus de actorul Vincent Lindon a preferat tipul de peliculă sofisticată, dar abstractă și lipsită de vibrație reală, de “trăire”, a suedezului Ruben Östlund, cinemaului viu și debordând de emoție (dar, la rândul lui, realizat cu rafinament stilistic) care provine din Est, cinema care însă a fost premiat la Cannes de atâtea ori până acum.

“Bacalaureat” la puterea a doua

Să spunem mai întâi că filmul lui Mungiu, deși se urmărește cu plăcere și este foarte “curgător” (practic, cele două ore de proiecție nici nu se simt), asta datorită măiestriei narative cu care este scris (Mungiu este și autorul exclusiv al scenariului) și realizat, nu este deloc unul comod sau care să-ți dea o stare de “fericire” puerilă, iresponsabilă.

Senzația de neliniște se insinuează treptat pe tot parcursul curgerii poveștii și este copleșitoare la sfârșit.

Într-un fel, “R.M.N.” este chiar mai dur decât “Bacalaureat”, precedentul film al regizorului, care era la rândul lui o analiză lipsită de speranță a impasului în care se află societatea românească.

“O poveste a violenței” fără sfârșit

“R.M.N.” mi se pare un studiu asupra violenței, realizat de Cristian Mungiu, dar nu asupra celei dezlănțuite, ci asupra celei latente, subsidiare, “strămoșești”, care servește ca argument de supraviețuire pentru și în comunitățile mici (“A History of Violence”, cum obsedant suna titlul filmului lui Cronenberg) și care explodează în momente punctuale, analiză cu atât mai actuală în contextul neprevăzut și nefericit al războiului din Ucraina, din imediata noastră apropiere.

Matthias Auer, eroul principal al filmului (interpret: Marin Grigore; 39 de ani, actor care nu prea a jucat în cinema până acum, sau dacă a jucat nu a fost remarcat, practic lansat de Mungiu cu acest film), deși pare – și chiar este – un individ extrem de violent (filmul începe cu o secvență în care-l pune instant la pământ pe un neamț care-l jignise), nu este totuși un individ brutal, cu probleme psihice, sau un macho grețos, dezgustător, de București, din cei care-au făcut traficul Capitalei un infern.

Un “samurai”, mai degrabă un ronin

Aparenta violență a lui Matthias este pusă, de fapt, în slujba propriei supraviețuiri și, mai ales, a supraviețuirii familiei și a comunității din care face parte, a binelui copilului său, în primul rând. Ea provine dintr-un set ancestral de cutume, care au funcționat multă vreme în istorie (“secole la rândul am ținut piept năvălitorilor aici, ca să vă construiți voi catedralele”, îi spune unui tânăr occidental un personaj cu alură de “Balanța”, filmul lui Pintilie), dar care au devenit anacronice în lumea de astăzi (oare?; războiul din Ucraina se apropie vertiginos de noi, iar Istoria se întoarce, mereu rânjitoare, în acești ani).

Comportamentul eroului pare mai degrabă apropiat de un “cod al onoarei” de pe vremuri, care însă, în contextul actual, devine ridicol și pernicios (“vrei să devină un fătălău? știi că deja este luat de prostul clasei?”, îi spune el, despre băiețel, furios partenerei sale, pe care este aproape gata să o pocnească, apropo de mult-discutata “violență domestică”). “Să nu te apropii niciodată de un animal sălbatic neînarmat”, îl învață Matthias pe copil, iar acesta ia toporișca din mâna tatălui său și retează frânghia cu care o vulpe era prinsă în capcană, eliberând-o, într-o scenă magnifică, indicând că violenței și brutalității trebuie să i se pună odată capăt, punct (vezi “Ursul” lui Annaud).

Un Fabrice del Dongo contemporan

Mai mult, în momentul în care scandalul rasial și violența izbucnesc în comună (“cazanul” multă vreme ținut sub presiune explodează), Matthias nu numai că nu are o părere bine conturată – spre deosebire de extremiștii maghiari, dar și românii, deși mai molcomi și blajini prin natura lor, “le știu bine” pe ale lor –, dar este chiar complet dezinteresat de evoluția evenimentelor.

El este preocupat exclusiv de povestea sa de dragoste cu maghiara Csilla (Judith State), își dă seama că o va pierde (motive posibile: acea violență structurală a lui, care izbucnește punctual, acel blestemat statut de “macho”, care-l împiedică să-i spună “te iubesc” iubitei sale, deși nici nu știe prea bine în ce limbă ar trebui să facă asta) și încearcă să o recâștige prin orice mijloace.

Eșecul îl face să devină și mai confuz și, practic, din acel moment Matthias nu mai știe ce face și este în stare de orice, ceea ce servește ca declic, ca declanșator al unui alt episod violent, poate chiar criminal. Este un topos – cel al eroului neatent la tumultul istoriei, obsedat doar de propria poveste de dragoste, de o femeie inaccesibilă – stendhalian, pentru că originează în romanul “Mănăstirea din Parma” al scriitorului francez. În cinematografia română, el a dus la un film foarte bun făcut imediat după Revoluție: “Polul Sud” al regizorului Radu Nicoară, cu un Claudiu Bleonț foarte tânăr.

“Capitalism” pe pâine

Ceea ce este foarte frumos este că scenariul lui Mungiu nu se limitează doar la analiza aspectelor de rasism, ceea ce l-ar fi putut face să devină oarecum clișeistic, ci are grijă, se străduiește să surprindă toate problemele care pot fi aduse în discuție. Capitalismul, antreprenoriatul pot fi o soluție de moment, dar ele nu sunt perfecte și nu satisfac, pe termen lung, idealul uman, pare a fi concepția regizorului.

Nimeni din zonă nu s-a angajat la brutăria de unde izbucnește conflictul, pentru că cele două responsabile plătesc cu “salariul minim pe economie” (dar majoritatea lumii este oricum plecată deja la muncă în Occident, pe salarii mai bune, iar restul preferă s-o ardă “pe ajutoare” de la stat), așa cum sunt acuzate. “Vreți ca pâinea să coste 5 lei? Nu cred”, izbucnește proprietara. “Dar Mercedesul ăla cu care ne sfidezi cum ți l-ai permis”, i se ripostează. “Este în leasing și punct” (cu Mercedes se plimbă sfidător și un “icsulică” de prin sat, dar “este al mamei și este plătit în rate”). Şi așa mai departe, ca parcă pentru a arăta că problemele umane sunt nesfârșite și, poate, și fără soluție.

“Trăim sub același soare”

Scenariul funcționează pe “perechi”, pe repetiții, pe semnale avertizatoare, și o face foarte bine. La începutul filmului, Matthias ne este arătat lucrând în condiții și mai barbare, sau chiar barbare, în Germania și este făcut “țigan” leneș de către un supraveghetor.

“Ţigani” sunt însă denumiți, de către rasiști (care se bucură că țiganii propriu-ziși au dispărut din zonă, plecați la furat în Occident), și muncitorii srilankezi (singalezi, mai exact, ca etnie) veniți, în mod similar, la muncă în Transilvania, în căutarea, și ei, a unei vieți mai bune.

“Cu toții suntem oameni”, admit concesiv rasiștii, dar igiena (virușilor) primează, se spune, ca un semnal anticipator al brutalității represive din timpul pandemiei.

“Urșii” tradiționali (adică așa-zișii “colindători” îmbrăcați în Moș Martin, care se mai bat și cu ciomegele, ca la Ruginoasa), o pușcă, armă letală care tot apare și dispare din cadru, toate semnalele, “mărcile” sunt la locul lor și funcționează, pe principiu cehovian, anticipând posibila explozie de violență finală (care, probabil, apare însă de unde nimeni din comună nu se aștepta, pe ideea “nu știi niciodată de unde sare iepurele”).

O societate lovită de cecitate

Ne amintim că Mungiu a mai tratat cu chestiunea rasismului românesc ancestral, “strămoșesc”, într-un savuros episod din “Occident”, filmul său de debut, numai că acolo totul era într-o cheie comică, regizorul aflându-se în faza sa inițială, una formaniană sau cehoviană.

Între timp, autorul nostru a învățat lecția unor Michael Haneke și mai ales, aș spune, a iranianului Asghar Farhadi, lucru care era vizibil încă de la precedentul “Bacalaureat”, și modul în care știe să introducă, să insinueze tensiunea, “neliniștea” de care vorbeam, este fără egal.

Lunga scenă dinspre final, în care, prin intermediul întâlnirii întregului sat de la “Căminul Cultural”, sunt trecute în revistă toate clișeele actuale ale mentalului colectiv, patriotarde sau mai puțin, amintește de filmele recente ale lui Radu Jude, dar este ținută sub control foarte bine.

Climaxul narativ al morții neașteptate, care fusese anunțat prevestitor pe parcurs, izbucnește, iar cadrul care urmează este unul excepțional: membrii comunității, inclusiv copiii, se grăbesc în tăcere spre locul incidentului, traversând un teren accidentat și dificil, “prin râpi și gropi adânci”, regizorul trimițând la “Parabola orbilor”, celebrul tablou al lui Bruegel.

“Babilonia” limbilor

Dar nu numai orbii și infirmii sunt sugerați aici, ci și la nivel auditiv filmul devine neliniștitor și rebarbativ, ca o problemă irezolvabilă, ca un labirint “fără soluție”.

Societatea multiculturală din Ardeal ar putea să funcționeze ca un creuzet uman extraordinar, sunt oameni care chiar încearcă să miște lucrurile în sensul acesta, cum este Csilla, dar comunitatea ne este arătată mai degrabă ca un Turn Babel, ca un Babilon, în care de la un moment dat nu mai poți să fii atent și nu mai înțelegi în ce limbă se vorbește.

Nu putem să încheiem fără să remarcăm interpretarea lui Judith State, care este excepțională.

Dacă mare parte din film ne este arătat și urmărit Matthias (Marin Grigore, într-o notă constant bună), “R.M.N.” stă și pe umerii Csillei, căreia îi revin restul scenelor (incluzându-le, bineînțeles, pe cele în care cei doi sunt împreună), iar Judith State face o veritabilă creație aici.

Actriță neprofesionistă, ea a fost descoperită de regizorul Cristi Puiu pentru “Sieranevada”, a mai jucat în câteva filme, dar de-abia cu acest rol principal putem spune că s-a născut o veritabilă actriță de film.