Review „Scara”, serial HBO Max. Ce nu se vede în portretele de familie

În 2001, celebrul romancier american Michael Peterson (Colin Firth) a fost acuzat de uciderea soției sale, Kathleen (Toni Collette). Bărbatul a susținut permanent că aceasta a murit din cauza căzăturii pe scara în spirală a luxoasei lor case, dar procesul care a urmat a scos la iveală numeroase fapte care îl incriminau, inclusiv un computer plin de imagini compromițătoare.

În acest timp, persoanele apropiate lui Kathleen urmăreau cu stupoare detalii extrem de dureroase despre caz, iar copiii cuplului – aflați la o vârstă matură – încercau să-și păstreze încrederea în tatăl lor, în ciuda valului de detalii sordide care apăreau în presă despre el.

Procesul real, unul dintre cele mai răsunătoare ale Americii, a fost apoi analizat într-un excelent serial documentar, concentrat pe datele numeroase și încâlcite ale cazului, care se dărâmau și se reasamblau mereu, de-a lungul anilor. 

Suflul, mereu nou, al ficțiunii

Acesta este contextul complicat pe care miniseria de ficțiune „Scara” / „The Staircase” (2022), propusă de HBO Max, îl avea de reconstituit.

Numai că, așa cum au povestit Colin Firth și co-showrunner-ii miniseriei, Antonio Campos și Maggie Cohn (în cadrul unui incitant dialog online cu jurnaliștii organizat de HBO Max), producția de ficțiune nu a vrut să imite sau să preia manierismele bogatului material documentar omonim regizat de Jean-Xavier de Lestrade, care a detaliat acest caz, a fost difuzat în Statele Unite între 2004 și 2018, iar acum este disponibil pe Netflix. 

Serialul de față și-a propus să creeze o poveste de sine stătătoare, pornind de la fapte. A rezultat o cronică de familie expresivă, străbătută de revelații dramatice, pe care avocata Freda Black (Parker Posey) nu a întârziat să le speculeze în forță la tribunal.

O ficțiune care forează convingător în trecutul unei familii a cărei liniște s-a spulberat în milioane de cioburi, susținută de o distribuție sclipitoare, de la protagoniști la Dane DeHaan, Parker Posey, Patrick Schwarzenegger, Odessa Young, Sophie Turner, Olivia DeJonge și până la Juliette Binoche (pe care o vedem aici într-o ipostază provocatoare și aproape irecognoscibilă). 

Secretele și instrumentele actorului

Întrebat cum a procedat și de ce a avut nevoie pentru a intra în pielea unui personaj atât de diferit de celelalte tipologii pe care le-a jucat, Colin Firth a răspuns:

„Cred că acest rol a fost unic în experiența mea, deoarece era dificil să construiesc o biografie a unui personaj care, într-o oarecare măsură, este greu de înțeles.

În plus, există atât de mult material în ceea ce privește documentarul, există extrase din documentar, interviuri pe care le-a dat Michael Peterson, lucruri pe care le-a scris, încât documentarea a fost, într-un fel, un teren de vânătoare. Acesta a fost materialul sursă, dar eram mai puțin interesat să găsesc o modalitate de a-l imita sau de a asimila manierismele lui.

Doar am căutat coduri. Mă întrebam ce poți afla despre o persoană prin felul în care vorbește, prin felul în care formulează lucrurile, prin limbajul corpului și prin alte lucruri de acest gen.

Am fost foarte concentrat pe asta, am vrut să explorez ceea ce aveam, care au fost cuvintele lui și modul lui de a le transmite. În cele din urmă, asta este profesia de actor”. 

Celebrul actor a mai spus că a încercat să nu-și judece personajul.

„Faptul că nu e treaba actorului să-și judece personajul este ceva înrădăcinat în noi toți încă de când eram studenți. Ca persoană, poți să pleci după aceea și să judeci tot ce ai chef, dacă așa îți spune  instinctul. Dar nu trebuie să o faci în fața camerei.

Iar la abordarea de aici este interesant că evită inteligent să adopte o singură poziție. Este natura acestui scenariu să mențină vie îndoiala, să vă încurce așteptările, să vă tachineze cu o posibilă rezolvare, iar apoi, exact când vă gândiți că există o anumită certitudine, să o submineze iar și iar.

Și acest lucru nu ar fi fost posibil dacă aș fi avut o singură poziție. Nu aș fi fost liber să explorez o interpretare alternativă. Deci întreaga problemă se rezumă la a nu-ți judeca personajul.

Este vorba despre meșteșug profesional și necesitate creativă. Trebuie să rămâi cât mai deschis posibil”.

„Locul în care ficțiunea și realitatea se întâlnesc”

La rândul său, întrebat cât de mult este dramatizare a ceea ce conține documentarul și cât de mult este ficțiune desprinsă din acest caz, Antonio Campos (creatorul serialului, alături de Maggie Cohn) a spus:

„Majoritatea scenelor sunt dramatizări ficționale sau reinterpretări ale documentarului. Am fost foarte interesați inclusiv de ceea ce s-a întâmplat până în noaptea morții lui Kathleen și cam de acolo am abordat totul, în afara a ceea ce se vede în documentar.

Am pornit de la mai multe surse diferite. Documentarul este doar una dintre ele. Este locul unde ne-am început călătoria, dar nu a fost singura sursă.

Am avut și cartea lui Diane Fanning despre caz, numită „Written in Blood”. Am avut, de asemenea, nenumărate articole și toate detaliile procesului și ale anchetei, plus o mulțime de interviuri pe care le-am realizat.

Prin urmare, am construit pornind de la toate acestea, nu am inventat nimic. Am luat ca reper ceea ce știam și am creat scenele pe această bază.

Nu am vrut să reproducem documentarul, așa că fiecare actor, dar și scenariul, costumele, coafura și machiajul au fost realizate ca rezultat al întâlnirii dintre ficțiune și realitate.

Nu am vrut ca vreun actor să aibă limitări, ne-am dorit foarte mult să creăm o poveste cu totul nouă”.