Interviu. Radu Paraschivescu se întoarce la literatură

Despre cărțile sale, dar și despre ce se mai întâmplă în lumea literaturii, am vorbit chiar cu Radu Paraschivescu.

În primăvară, ați publicat „Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)”. Este prima oară când aveți sub lupă numai politicienii. De ce v-ați restrâns aria de căutat perle?

Mi s-a părut necesară restrângerea la zona politică fiindcă, spre deosebire de fotbalişti, fotomodele, jandarmi şi vedetele emisiunilor nocturne, politicienii ne fac viaţa şi agenda. Decid în numele nostru, iar munca lor influenţează direct felul cum trăim. Un preşedinte, un deputat sau un primar sunt în funcţie fiindcă i-am trimis noi acolo, printr-o investiţie de încredere şi speranţă. Sigur, urmările opţiunilor noastre au fost de multe ori neplăcute şi uneori dramatice. Tocmai de aceea, „Cum gândesc politicienii” ar putea fi înţeleasă şi ca o carte care-i invită pe alegători să-şi folosească mai atent discernământul înainte de-a pune ştampila pe unul sau pe altul dintre aleşi. Iar grotescul dezbaterilor prezidenţiale din SUA nu trebuie să ne consoleze câtuşi de puţin. Nu înseamnă că dacă ei arată mai prost, noi arătăm mai bine.

Nu v-ați gândit, așa cum aveți „Pastila de limbă” și „Dă-te la o carte”, să faceți o emisiune TV cu aceste deraieri de limbaj și de logică?

Recunosc, nu m-am gândit. Poate că, analizată intrinsec, o asemenea pastilă ar fi avut sens şi haz. Dar trebuie să mă gândesc că am deja două miniemisiuni la Digi 24, am şi prezenţele de la Digi Sport, şi pe cele de la Digi FM.

Riscam să devin ubicuu şi, prin asta, nesuferit. Or, ubicuitatea trebuie să rămână privilegiul zeilor. Revenind, da, ideea unei pastile de derapaj politic sau de inadecvare politică e îmbietoare. Numai că nu ştiu dacă efectul ei ar trece dincolo de amuzamentul imediat, dacă am putea nutri speranţe de reformare a palierului politic. Mai degrabă nu.

În această toamnă, veți avea în librării un nou titlu: „Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)”. Despre ce e vorba?

„Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time)” marchează întoarcerea mea la literatură după câţiva ani de scris altceva. Cartea cuprinde cinci proze comice despre România post-integrare, iar subiectele au tangenţe mai mari sau mai mici cu adevărul nostru de fiecare zi.

Două dintre proze se inspiră din lumea televiziunii, fără s-o imite fotografic (s-ar putea, ce-i drept, să anticipeze nişte lucruri), o alta din sport, o alta din normativele zootehnice europene traduse pe înţelesul ţăranilor şi ultima din aşa-numita „invazie românească” din Marea Britanie după ridicarea restricţiilor de muncă. Sunt povestiri alerte, vii, colorate. Sunt convins că-i vor distra pe oameni, iar la urmă îi vor pune un pic pe gânduri. Voi lansa „Aştept să crăpi” la Gaudeamus, pe 19 noiembrie, şi vă voi aştepta cu drag.

Anul acesta, toată lumea a rămas uluită de premiul Nobel pentru literatură decernat lui Bob Dylan. Cum vi s-a părut alegerea?

Am fost mirat, de ce să mint? Nu mă aşteptam ca Nobelul să ajungă la Dylan. Şi mă întreb dacă nu cumva unul dintre criteriile de dată recentă ale juriului este elementul-surpriză. Nu sunt scandalizat, uluit, revoltat şi nici măcar descumpănit. Dar îmi păstrez dreptul la mirare. Şi mă întreb cum arată judecata literară a juraţilor.

Li s-a părut că încărcătura literară a textelor lui Dylan e mai mare decât a lui Philip Roth şi Murakami? A lui Kundera şi Rushdie? A lui Oz şi Kadare? I s-au recompensat cumva spiritul rebel şi militantismul din anii şaptezeci? Bine, dar de ce abia în 2016? A fost o decizie surprinzătoare, care şi-a atins scopul: a surprins. În fond, mie unuia Cohen mi se pare mai interesant ca poet decât Dylan, dacă vorbim de poeţii cântăreţi. Nu mai zic de Paul Simon, pentru care am o slăbiciune aproape semicentenară.

Vă bănuim că l-ați citit… Cum e Bob Dylan ca scriitor?

„Tarantula” e o carte incitantă şi un pic derutantă, care te mută din poezie în proză şi-ţi deschide multe uşi din viaţa şi creaţia lui Dylan. E un amestec de excentricitate şi protest, de pasiune şi mister, de tulburare şi speranţă. Textele cântecelor lui Dylan le ştiu de prin gimnaziu şi liceu. Nu-mi plac toate, dar trebuie spus că unele sunt foarte înalte artistic, iar câteva excepţionale.

Dintre cărțile care v-au ajuns în mâini în ultima vreme, ce volume au rămas pe lista dumneavoastră de suflet?

Răspund telegrafic: „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp” de Matei Călinescu, „Roderick Dudle” de Michele Mari şi „În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina.

Ne gândim cu drag că se apropie târgul de carte. Pentru cititorii „TVmania”, ne puteți face o listă (3-5 cărți) cu titlurile care nu ar trebui ratate?

Le recomand, desigur, pe cele de la întrebarea precedentă şi le adaug alte câteva: „Năluca” de Octavian Soviany, „Coaja de nucă” de Ian McEwan, „Gafe strălucite” de Mario Livio, „Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX” de Ruxandra Cesereanu şi „Zgomotul timpului” de Julian Barnes. Era să uit, şi „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici. Neapărat, chiar dacă nu e o apariţie recentisimă.

Alte articole:

1. Interviu altfel: Camelia Bălțoi (Digi Sport) e pasionată de serialele polițiste

2. Interviu altfel: Daniel Niţoiu (Pro TV) e pasionat de PS4

3. Interviu altfel: De ce nu a avut poreclă în copilărie Bogdan Cotleț („Atletico Textila”)?

4. Interviu altfel: Carmen Avram (Antena 3) e fascinată de povești

5. Interviu altfel. Ce credeți că și-a cumpărat Lucian Mîndruță din primul salariu?

Save

Save