Căutătorii de perle își riscau viața pentru o boabă de sidef! Ați spus la lansarea cărții „Noi vorbim, nu gândim” că „perlele” pe care le strângeți vin singure la dvs.
Spre deosebire de căutătorii tradiţionali, eu îmi pun la bătaie sănătatea mintală – însă doar metaforic. Oricum, sunt bine pregătit pentru recolta de care vorbiţi. Am avut grijă să mă antrenez singur. Mă aflu la al patrulea volum de acest tip şi în al douăzeci şi cincilea an de când asist la prăbuşirea în ridicol a discursului public. La lansarea volumului „Noi vorbim, nu gândim”, unul dintre vorbitori a făcut, într-adevăr, observaţia că nu trebuie să gonesc în căutarea acestor boacăne. Le găsesc peste tot. În felul ăsta, misiunea mea se leagă mai degrabă de triere decât de expediţiile de pescuit propriu-zise. Totul e să aleg ce e mai abrupt, mai nedumeritor, mai deraiat. Şi cred că mă pricep. Asta, fireşte, în condiţiile în care, de ani de zile, citesc presă şi mă uit la televizor cu un document Word deschis şi cu o foaie şi un pix pe măsuţa de cafea. Gata oricând, vorba cercetaşilor de pe bricul „Mircea”.
De ce există omonimia aceasta între „perlă – piatră semiprețioasă, persoană cu merite deosebite; lucru de mare valoare” și „perlă – eroare grosolană (și ridicolă)”?
Ne aflăm între omonimie şi polisemie, de fapt. Mă rog, nu asta contează. Bănuiesc că liftingul semantic prin care boacăna devine perlă se leagă de dorinţa noastră de-a omagia geniul involuntar al rostitorului. Există oameni care nu pot deschide gura fără să emită ceva enorm. Aceşti oameni sunt cu neputinţă de copiat, oricât am încerca. Şi pesemne că tocmai geniul proastei rostiri (rod al unei gândiri misterioase şi al unei instruiri precare) ne face să le considerăm emisiile perle. Nu avem reacţia moluştelor, care, când văd că le pătrunde firul de nisip în corp, îl izolează drapându-l în sidef. Felul cum produc perle protagoniştii cărţii mele ţine de altă tehnologie.
Am avut „Oratori, retori şi limbuţi”, apoi l-am avut pe Caragiale, apoi pe Urmuz, apoi pe Eugen Ionescu. Pentru fiecare dintre aceștia am mai coborât o treaptă în „beția de cuvinte”. La ce nivel ne aflăm cu „Noi vorbim nu gândim”?
Mă plasaţi într-o serie în care nu ştiu dacă merit să mă aflu. Oricum, Maiorescu a problematizat forma fără fond şi beţia de cuvinte cum puţini s-au priceput s-o facă. Trecerea de la Caragiale sau Ionesco la „Noi vorbim, nu gândim” e onorantă, nu-i vorbă. Atâta doar că eu am lucrat într-o şi mai mare măsură cu materialul clientului decât cei pe care-i amintiţi. Ei au literaturizat impostura, eu n-am făcut decât s-o las să se exprime. „Noi vorbim, nu gândim” e un certificat de constatare a imposturii. Iar eu mă repliez în postura unui contabil al derivei. Ar fi nepoliticos să-mi arog altceva.
„Noi vorbim, nu gândim” este cea de-a patra culegere. După patru volume, aș vrea să știu dacă ați simțit vreo urmă de asanare a limbajului sau dacă ați fost căutat de vreunul dintre actanți (pentru a fi înjurat sau dimpotrivă).
Aşa este, înainte de „Noi vorbim, nu gândim” au mai apărut „Fie-ne tranziţia uşoară”, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea” şi „Muşte pe parbrizul vieţii”. Simt însă nevoia să adaug acestor culegeri de perle volumul „Dintre sute de clişee”, care se ocupă de un fenomen înrudit celor prezentate în culegerile de perle: aşa-numita „română cu fixativ”, limba croită din platitudini, poncife, formule standard şi locuri comune. Am mai spus-o, o carte îl schimbă cu siguranţă pe cel care a scris-o. În rest, e o frumoasă nesăbuinţă să crezi că ea va produce mutaţii. Câtă vreme nu vor exista filtre eficiente, pe scena publică se va vorbi în continuare mult şi prost. Cu privire la ultima parte a întrebării, unii oameni m-au sunat şi s-au declarat amuzaţi de propriile derapaje. Cu alţii m-am întâlnit întâmplător şi au avut o reacţie cordială. Unul singur a simţit nevoia să mă insulte grosolan, iar asta m-a bucurat. Omul vine din rândul celor care, făcându-te albie de porci, te validează.
Ați declarat că acesta este ultimul volum. De ce v-ați propus să vă opriți? (Că aluviunile de „perle” nu par să se oprească…)
Am declarat că mă opresc după al doilea volum, însă viaţa a râs de mine şi m-a silit să-mi încalc promisiunea. De ce? Fiindcă până la urmă mi s-a părut util să încheg un ciclu de culegeri care să poată fi citite ca o „tomografie a prostiei turnate în cuvânt” (expresia, atât de frumoasă, nu-mi aparţine). Mi-e clar însă că volumul al cincilea, care va apărea, probabil, în 2016, va fi ultimul. Va fi ceva mai mare decât precedentele şi va fi însoţit de un CD care, respectând structura cărţilor,va fi ordonat tot pe domenii de activitate.
Aveți vreo „perlă” (sau mai multe) care v-a rămas în memorie fără să mai puteți scăpa de ea?
Mi s-au mai făcut invitaţii la nedreptate. O accept şi pe aceasta cu sentimentul că, alegând una sau trei perle, comit o nedreptate faţă de multe altele. Dar fiindcă e vorba de ceva care să-mi revină obsedant în gând, iată: „Dimitrie Cantemir a avut un rol foarte însemnat în viaţa lui” (bacalaureat); „Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!” (Marian Vanghelie) şi „Nu vreau să mai cresc nici în lungime, nici în înălţime” (Miodrag Belodedici).
La vânzările de la Bookfest, ați fost pe un onorabil loc trei, după Lucian Boia și Dan Alexe. Credeți că ne aflăm în fața a două lumi diferite – cei care citesc și cei care habar nu au că există și ceilalți?
Da, am prins podiumul, cum se spune. Lucian Boia e deocamdată un Juventus căruia campionatul de carte Humanitas nu poate să-i prindă roata. Eram la masă cu (printre alţii) Dan Alexe când am primit cifrele de vânzări. Între Dan şi mine era o diferenţă de două cărţi în favoarea lui. M-am ridicat de la masă şi am fost întrebat dacă mă duc să mă sinucid. Am răspuns că vreau să dau un telefon unui coleg de la stand, ca să-mi cumpere trei exemplare din „Noi vorbim…” şi să mă ajute să trec pe locul doi. La rândul lui, Dan a licitat la gluma mea scoţând din geantă două bucăţi din cartea lui (excelentă, vă invit să n-o rataţi). „Astea ne despart”, mi-a spus. Şi am râs iarăşi amândoi. Cu privire la lumile de care vorbiţi, ele nu sunt radical diferite, dar zona lor de suprapunere pare mai mică decât altădată. Nu e o dramă, ci doar o tristeţe. Câtă vreme ziua are tot 24 de ore, iar modalităţile de petrecere a timpului sunt de 100 de ori mai numeroase ca altădată, trebuia să se întâmple şi asta. Mi se va spune că şi în Franţa există multe variante de loisir şi voi răspunde că francezii gustă libertatea de sute de ani, pe când noi abia de 25. Decalajul dintre cât citesc ei şi cât citim noi se explică şi prin asta. Noi încă n-am consumat toate formele de distracţie şi de exces care ne-au fost interzise până în 1990.
Aveți pe Digi 24, o emisiune unică în momentul acesta în peisajul televiziunilor românești: „Pastila de limbă”. Aveți vreun feedback la ea?
Din câte ştiu, „Pastila de limbă” a fost bine primită. De conducerea postului Digi 24 şi, ulterior, de telespectatori. Chiar dacă nu prea e trecută în programele TV, ea are un public fidel şi crescător. Audienţa pe care o are (sper să nu mă înşel) trece binişor de medie. Nu am cont pe Facebook, dar primesc informaţii de la oameni care au şi care-mi spun că „Pastila” e apreciată şi pe reţelele de socializare. Ceea ce mă bucură enorm, fireşte. Mai ales că tocmai acum, la apariţia interviului, „Pastila de limbă” şi „Dă-te la o carte” împlinesc un an de existenţă. La mai mulţi – îmi şi le urez singur.
Mie, cel puțin, demersul dvs. îmi aduce aminte de George Pruteanu. L-ați cunoscut?
L-am cunoscut pe George Pruteanu şi e absolut normal ca „Pastila” mea să vă evoce emisiunea lui. Sunt două idei izvorâte din aceeaşi grijă pentru vorbirea corectă şi pentru respectarea limbii în care ne-am născut. Pruteanu avea o fierbere, un histrionism şi o temperatură a rostirii care mie, ştiu bine, îmi lipsesc. Încerc să fac uz de alte unelte sau forme de captatio şi trag nădejde că reuşesc. Revenind, da, mă uitam cu plăcere la emisiunea lui George Pruteanu. Faptul că şi-a lăsat înzestrarea filologică să fie bruiată de alte chemări pare acum, după atâţia ani, un amănunt.
Cum vă alegeți subiectele pentru „Pastila de limbă”?
Când am început filmările, aveam deja un set de chestiuni despre care ţineam morţiş să vorbesc. Cât despre criteriul prim de selecţie, el ţine de frecvenţa cu care apar diverse abateri / confuzii / anomalii în exprimarea publică. Şi, desigur, de gravitatea erorilor. Le-am adăugat episoade în care am explicat de unde vin şi ce înseamnă de fapt anumite expresii folosite anapoda în prezent. În fine, trebuie spus că, la fel ca la culegerile de perle, sunt şi aici cu antenele întinse în permanenţă. Observ greşeli, le consemnez şi le transform în subiecte de „Pastilă”. Am grijă să dau prezentării mele croiala lejeră a ironiei şi să evit tonul catedratic, care n-ar face decât să irite sau să alunge lumea de la televizor. Or, nu asta îmi doresc.
Ce vă motivează să faceți „Pastila de limbă”? O considerați o emisiune utilă sau un moft?
Cred că am depăşit vârsta la care să (mă) investesc în mofturi. Fac „Pastila de limbă” fiindcă e singurul fel în care pot să iau apărarea unei limbi române aflate sub asediul ignoranţilor şi indiferenţilor. Am vorbit ani în şir cu diverşi prieteni despre utilitatea unui asemenea demers. Digi 24 a acceptat să mă găzduiască şi-i mulţumesc. Atât pentru firescul raporturilor noastre, cât şi pentru că m-a împiedicat să fiu un bombănitor care arată întruna cu degetul, dar nu pune umărul. Ei bine, umerii mei sunt folosiţi. Unul stă sub „Pastila de limbă”, celălalt sub „Dă-te la o carte”. Şi, vă rog să mă credeţi, nu mă simt câtuşi de puţin împovărat.