Care au fost provocările extraordinarului serial „Tatuatorul de la Auschwitz”, difuzat de SkyShowtime din 7 iunie

Ecranizare a bestsellerului internațional al lui Heather Morris, serialul cu șase episoade „Tatuatorul de la Auschwitz” / „The Tattooist of Auschwitz” (2024) este inspirat din povestea reală a lui Lale (Jonah Hauer-King) și Gita Sokolov (Anna Próchniak), care s-au cunoscut în timp ce erau prizonieri în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, în timpul Holocaustului. Cei doi tineri s-au îndrăgostit la prima vedere și astfel a început povestea lor curajoasă și memorabilă, povestită peste decenii de bătrânul Lale Sokolov (Harvey Keitel) scriitoarei Heather Morris (Melanie Lynskey). Heather Morris l-a cunoscut pe bătrânul Lale Sokolov în 2003, l-a intervievat timp de trei ani și, profund impresionată de povestea sa, a scris întâi un scenariu despre Lale și Gita, pe care l-a transformat apoi în romanul „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în 7,5 milioane de exemplare, în peste 50 de țări, inclusiv în România.

„Nu ne vom opri din a spune povestea”

TV Mania: Care a fost principala provocare a ecranizării unei cărți atât de iubite în toată lumea?

Claire Mundell: O, au fost atâtea provocări, în fiecare aspect al producției. Cea mai mare dintre toate a fost însă următoarea: cum vom spune o poveste de dragoste care a început într-unul dintre cele mai notorii lagăre de concentrare? Tonul pe care îl alegeam era decisiv și am discutat despre el încă de la bun început, când ne-am hotărât să achiziționăm cartea și să o transpunem pe ecran, apoi de-a lungul întregului proces de dezvoltare, ajungând la efectele vizuale și așa mai departe. A fost ceva ce eu și Tali, împreună cu restul echipei, discutam în mod constant, știind că pentru unii oameni serialul va fi prea întunecat, iar pentru alții prea luminos. Trebuia să ne hotărâm în privința modalităților de a transmite cât mai bine povestea lui Lale, fiindcă eu cred că unul dintre motivele pentru care cartea a avut atât de mare succes și a rezonat cu atâția oameni este că noi, oamenii, ne uităm ușor capacitatea de a-l iubi pe celălalt, mai ales când ne aflăm în circumstanțe foarte dificile.

Acești oameni s-au aflat într-un loc îngrozitor, inimaginabil, și totuși au fost capabili să reziste dezumanizării îndreptate împotriva lor, alegând să se conecteze cu o altă ființă omenească și să se iubească unul pe celălalt, iar acesta e un act incredibil de curaj și de inspirație. Cred că de aceea cartea este atât de bună, iar noi trebuia să echilibrăm luminile și umbrele și să constatăm că, până și acolo, oamenii au continuat să trăiască. Sigur, moartea putea veni oricând, dar ei s-au aflat acolo mai mulți ani, așa că au fost nevoiți să se conecteze, să comunice, să simtă lucrurile la fel ca noi în mai multe privințe.

Tali Shalom-Ezer: Și au existat, bineînțeles, provocările fizice. Am vrut să creăm această poveste de dragoste credibilă, care este o conexiune atât de intimă și de blândă între doi oameni, dar majoritatea scenelor noastre aveau loc la o scară mare, cu sute și sute de artiști aflați pe acel set imens, iar să le combini pe cele două poate fi, uneori, o provocare. Provocări fizice au fost și filmările în aer liber, și frigul, cei mai mulți fiind pe jumătate goi – totul a influențat, desigur, modul în care am filmat serialul. Și a fost, desigur, și provocarea mentală din fața unei povești atât de dificile, cu care a trebuit să ne confruntăm în fiecare zi, timp de optzeci și patru de zile de filmare.

Claire Mundell: Trebuia, de asemenea, să luăm în considerare faptul că o mare parte din ceea ce înfățișăm în serial va fi foarte tulburător pentru telespectatori, iar Tali și distribuția și echipa evreiască a serialului ne-au îndrumat. Mulți dintre ei au experiențe directe cu membri ai familiilor lor care au fost despărțiți de Holocaust, iar unii dintre ei au în familie supraviețuitori care nu au vorbit niciodată despre ceea ce li s-a întâmplat, așa că am avut mereu discuții despre diverse elemente ale serialului, de genul: „Este suficient de respectuos?”, „Este prea mult?”, „Aici ar trebui să mergem mai departe?” sau „Cum descriem așa ceva?”, iar acesta a fost un echilibru cu adevărat delicat de găsit.

În ce măsură a contat faptul că povestea a fost inițial un scenariu, apoi a devenit un roman (fiindcă scriitura este foarte cinematografică)?

Claire Mundell: Este o poveste epică, nu există nicio îndoială. Ea era însă prea cuprinzătoare, de exemplu, pentru a fi transformată într-un lungmetraj, pentru că în lungmetraj trebuie să te limitezi la nouăzeci sau la o sută de minute și am fost foarte conștienți, de la început, că povestea lui Lale este imensă și că am fi putut realiza opt episoade pentru serial, poate chiar zece, pentru că au fost foarte multe părți ale poveștii pe care a trebuit să le lăsăm deoparte. De aceea, o narațiune vizuală care istorisește toată această dramă a fost atât de importantă pentru a spune povestea.

Tali Shalom-Ezer: Povestea este extrem de complexă, iar noi ne-am străduit cu adevărat să exprimăm complexitatea acestei poziții, de a fi tatuator, care făcea parte din sistemul nazist, de a fi forțat să faci parte din acel sistem, precum și complexitatea gamei de emoții pe care Lale le-a experimentat acolo, așa că am avut nevoie de timp pentru a lăsa povestea să se desfășoare, la fel și toate personajele. Lale a întâlnit acolo atâtea persoane care au avut un impact enorm asupra lui, așa că am vrut să-i oferim suficient spațiu.

Claire Mundell: Era important, de asemenea, să subliniem natura traumei și vinovăția lui Lale, pentru a putea spune povestea lui Aaron care, în primul episod, călătorește la Auschwitz cu Lale, apoi nu se mai întoarce. Apoi nici Thomas nu se mai întoarce, nici Martin, nici Heinrich. Toți acești oameni cu care Lale a petrecut timp nu s-au mai întors și cred că, pentru a putea spune povestea într-un mod nuanțat, toate acestea au ajutat la redarea durerii lui Lale Sokolov. Faptul că ei nu s-au mai întors l-a făcut să simtă o vinovăție și o greutate îngrozitoare, pentru că lui, ca tatuator, i se oferea mai multă hrană, avea unele privilegii pe care acei oameni nu le aveau, iar acele privilegii îi făceau, în parte, viața ceva mai sigură. Am putut explora toate aceste lucruri doar pentru că durata serialului ne-a îngăduit.

Cum ați selectat cele mai relevante scene din roman (pentru că sunt atât de multe) și cum a fost să filmați scenele teribile din perimetrul lagărului? Ați filmat la Bratislava, nu la Auschwitz.

Claire Mundell: Nu, nu se poate filma la Auschwitz și nici nu am fi încercat să o facem, din respect. Am construit un platou, iar secțiunile decorului pe care le-am realizat au fost determinate de nevoile poveștii și de locurile din lagăr în care Lale ar fi putut ajunge fără să fie observat, dat fiind rolul său de tatuator. Așa că am organizat un platou de filmare realist, care să reconstituie lagărul, la Bratislava. Am folosit inclusiv ecranul verde de jur împrejurul perimetrului, extinzând, apoi, efectele vizuale, pentru a reda amploarea locului. Bineînțeles, nu se poate reda întreaga întindere a acelui loc, care era inimaginabilă, era imens. Tot ceea ce am încercat să facem a fost să-i oferim publicului contemporan o idee despre cum a putut fi acel loc pentru Lale. Speranța noastră, dincolo de serial, este că oamenii vor fi motivați să meargă și să afle mai multe despre Auschwitz și să viziteze Auschwitz-ul, apoi să folosească resursele educaționale pentru a afla ce s-a întâmplat în acel loc. Nu ne vom opri niciodată din a spune povestea și nu va exista niciodată prea multă informație despre Holocaust, de aceea este atât de important.

„A fost destul de înfricoșător ca propunere, dar eram pregătiți pentru această provocare”

Ați avut o misiune grea în acest serial. Cum a fost să portretizați personajele principale ale unui roman atât de iubit, care în plus, sunt reale? Fiindcă asemenea succes creează așteptări mari din partea cititorilor.

Anna Próchniak: Cred că amândoi am simțit o mare responsabilitate de a ne asuma această poveste și de a interpreta acele personajele reale. Am citit cartea și mi-a plăcut, iar când am citit prima dată scenariul am știut că nu va fi o poveste ușor de spus, dar mi-am dorit să o joc. Pentru că este o poveste atât de semnificativă și atât de importantă. Și este foarte provocatoare.

Jonah Hauer-King: Așa cum ați spus, fiind vorba despre o poveste cu un loc atât de special în inimile oamenilor, cred că provocarea de a realiza o adaptare era să ne asigurăm că lucrurile de care s-a îndrăgostit toată lumea sunt acolo și am simțit că sunt prezente, dar voiam și să-i permitem adaptării noastre să existe, să fie de sine stătătoare. Trebuia să simțim că există un motiv pentru a face acest serial, nu doar pentru că romanul avusese succes. Sunt câteva elemente care ne-au făcut să simțim o mare responsabilitate, știind că oamenilor le-a plăcut povestea atât de mult, dar cel mai important era să știm că spunem povestea vieților care au fost trăite, mai ales într-un anumit context. Per total, a fost destul de înfricoșător ca propunere, dar cred că noi eram pregătiți pentru această provocare.

A existat vreo scenă pe care v-ați gândit că vă va fi imposibil să o jucați?

Anna Próchniak: Tali (regizoarea serialului – n.r.) începuse să ne spună dimineața, în fiecare zi, că: „Aceasta va fi cea mai grea zi a proiectului și chiar mai dificilă decât ieri”, iar spunând-o în fiecare zi, a devenit o glumă. Dar au existat, într-adevăr, multe provocări – dintre care nu aș putea alege una, este imposibil -, întorcându-ne zilnic la starea de spirit din lagăr și la acel loc. A fost de-a dreptul epuizant.

Teroarea și supravegherea permanentă din lagăr sunt, și ele,teribil de greu de redat. Totuși, care a fost cea mai frumoasă parte a rolului pe care l-ați interpretat?

Jonah Hauer-King: Având în vedere că a fost o poveste atât de dificilă și de întunecată au existat, totuși, foarte multe momente vesele și pline de satisfacții la filmări. Chiar dacă erai doar o mică parte a unui asemenea proiect simțeai că faci ceva semnificativ și era cu adevărat incitant, iar distribuția și echipa erau foarte hotărâte să spună povestea într-un mod respectuos și convingător, care să ajungă la public. Tali, regizoarea noastră, a povestit recent într-o sesiune de întrebări și răspunsuri că tot ce a fost legat de acest serial a fost provocator, cu excepția felului în care am lucrat unii cu alții. A fost o distribuție atât de unită și de armonioasă, o distribuție numeroasă, iar oamenii au fost foarte amabili unii cu ceilalți și au avut multă grijă unii de alții. Iar faptul că am lucrat cu Anna și cu Jonas (talentatul Jonas Nay, interpretul lui Baretzki, ofițerul nazist care îl supraveghea personal pe Lale – n.r.), care sunt, amândoi, actori străluciți, a făcut ca tot lucrul la serial să fie special și plin de bucurie.

Cum ați perceput relația dintre Lale, Gita și Baretzki, care nu era chiar un ofițer nazist obișnuit?

Anna Próchniak: El este, într-adevăr, un personaj deosebit de complex, iar Jonas este un actor absolut uimitor.

Jonah Hauer-King: El a adăugat subtilități care au făcut diferența. Aceasta era o relație cu multe nuanțe de gri, la care Lale și Gita erau constrânși. Între ei trei era această relație foarte ciudată, poate chiar mai mult între cei doi bărbați, fiindcă erau cam de aceeași vârstă, iar Baretzki avea o invidie și un fel de admirație stranie pentru Lale, ceea ce era extraordinar dacă te gândești, având în vedere circumstanțele și dinamica puterii dintre ei. Lale știa că Baretzki este extrem de periculos și că are capacitatea de a fi foarte rău, dar că, pe de altă parte, ar avea și posibilitatea de a-i cruța viața. Era o relație toxică și traumatizantă, mai ales că el era cu Lale în fiecare moment. Am încercat în permanență să-i dăm sens, pentru că este o relație foarte întunecată și complexă.

„Heather a fost ca o carte deschisă”

Cum ați colaborat cu Heather Morris, scriitoarea pe care ați interpretat-o, și câtă importanță a avut faptul că e, ca și dvs., din Noua Zeelandă?

Melanie Lynskey: A fost absolut minunat să joc o altă neo-zeelandeză și, mai ales, o persoană care a realizat atât de multe. Ea este autoare de romane bestseller, ceea ce înseamnă extraordinar de mult și suntem foarte mândre una de cealaltă. În Noua Zeelandă există foarte multă susținere pentru oamenii care reușesc să realizeze lucruri importante. Iar Heather ne-a fost foarte mult prin preajmă la filmări și ne-a ajutat, ne-a dat o mulțime de sfaturi, ne-a spus tuturor ce crede, inclusiv când nu i-au plăcut costumele, de exemplu, și diverse lucruri de genul acesta, așa că i-am fost foarte recunoscătoare, pentru că a fost ca o carte deschisă.

VEZI  GALERIA FOTOPOZA  1 / 7

Care a fost partea cea mai emoționantă a rolului dumneavoastră?

Melanie Lynskey: Cred că întreaga poveste este foarte emoționantă și cred că actorii și toate întâmplările prin care am trecut au fost minunate, iar ei și-au trăit pe deplin rolurile. Am întâlnit oameni absolut minunați și, în plus, m-am îndrăgostit de Bratislava. Mi-a plăcut să lucrez acolo, mi-a plăcut echipa de filmare locală și să locuiesc acolo pentru o vreme, este un oraș frumos. A fost foarte distractiv să ajung acolo și să cunosc un loc pe care nu îl știam, așa că am fost recunoscătoare pentru acea perioadă petrecută în Slovacia.

Cum a fost să lucrați cu Harvey Keitel, care a depus eforturi uimitoare pentru interpretarea lui Lale ajuns la senectute?

Melanie Lynskey: Da, el are o carieră absolut incredibilă, a făcut atât de multe filme grozave, l-am urmărit în toată viața mea de cinefil, așa că a fost foarte intimidant.

Care a fost cea mai provocatoare scenă pe care ați avut-o de-a lungul acestui dialog cu Harvey Keitel?

Melanie Lynskey: Sincer, cam totul a fost destul de provocator, fiindcă este greu să te gândești la toate acele lucruri dureroase. Chiar dacă noi stăteam pur și simplu față în față, o mică perioadă în fiecare zi, a fost destul de complicat.

Cum ați simțit acele momente de emoții uriașe în care apar personaje din trecutul lui Lale, iar el se oprește, plânge și nu mai poate vorbi?

Melanie Lynskey: Cred că principala provocare pentru mine în acele scene nu a fost să interacționez cu acești actori, pentru că, deși ar fi fost atât de interesant să fie acolo cu adevărat, eu nu-i vedeam, ci personajul meu doar era acolo, stând și vorbind cu Lale, iar acești oameni apăreau și totul trebuia să se schimbe. Iar eu depindeam foarte mult de conexiunea pe care o aveam cu celălalt actor, privind în ochii cuiva și simțind că energia din cameră se schimbă în funcție de cine se află acolo. Să ignor, deci, prezența unuia sau altuia a fost nebunesc pentru mine, a fost foarte dificil, dar a fost și minunat să-i cunosc pe acești oameni și să lucrez cu ei.

Cât de important este să se spună această poveste acum, pentru tinerii care nu cunosc aceste evenimente?

Melanie Lynskey: Este esențial să continuăm, pur și simplu, să facem cunoscute asemenea povești, sunt atât de multe povești diferite pe care le putem spune, atât de mulți oameni afectați, așa că mi se pare extrem de important.

O: The Tattooist of Auschwitz, Marea Britanie, 2024 R: Tali Shalom-Ezer D: Jonah Hauer-King, Anna Próchniak, Harvey Keitel, Melanie Lynskey, Jonas Nay, Tallulah Haddon, Mili Eshet, Maja Wolska, Avital Lvova.