„X-Men: Cei dintâi” reuşeşte imposibilul: este cel mai bun film al seriei care a relansat moda super-eroilor acum 11 ani şi revigorează franciza la fel cum a făcut-o „Star Trek”.
Criticii de film nu aveau aşteptări prea mari de la acest al patrulea film al francizei „X-Men”: ultimele două pelicule (2003 şi 2006) au fost slăbuţe, iar spin-off-ul despre Wolverine a fost o dezamăgire U-RI-A-ŞĂ.
Dar toţi au rămas cu gura căscată după vizionarea acestui prequel, despre care au scris că nu e doar cel mai bun film cu supereroi de la „Cavalerul negru” (2008) încoace şi cel mai bun film al seriei „X-Men”, dar e o producţie care stă pe propriile picioare, dincolo de faptul că e parte a unei francize sau că are în centru mutanţi.
Amestecând un strop de 007, cu politica anilor ’60 (mai exact, criza rachetelor cubanaze) şi cu personaje extrem de coerent conturate, „X-Men: Cei dintâi” începe la Auschwitz. Aici, tânărul evreu Erik Lensherr atrage atenţia doctorului lagărului (Kevin Bacon), cu puterile lui magnetice, în timp ce în New York, Geneva, Las Vegas, Argentina şi Miami, alţi tineri îşi descoperă puterile unice.
Citeşte textul integral în revistă.