„Odiseea spațială”, de Arthur C. Clarke, apare la Editura Nemira, în colecția Armada Clasic

Cartea și filmul omonim – scrise aproape simultan, deși filmul a avut premiera înaintea lansării cărții – au schimbat definitiv felul în care ne raportăm la orice ficțiune speculativă despre trecutul și viitorul speciei noastre.

Luna ascunde o mare enigmă. Drept urmare, pentru prima oară, oamenii sunt trimiși departe, în spațiu. Dar, cu mult înainte să ajungă la destinație, totul începe să meargă extrem de prost pentru echipajul de la bordul Discovery, aflat în drumul spre Saturn. Nava este comandată de HAL9000, un super-computer cu inteligență artificială, capabil de cele mai dezvoltate funcții cognitive, mai dezvoltate poate și decât ale minții umane.

Puteți citi aici un fragment din „Odiseea spațială”

În umbra fiecărui om în viaţă se află treizeci de fantome, aceasta este proporţia cu care cei trecuţi dincolo îi covârşesc pe cei vii. Din zorii timpului, aproape o sută de miliarde de indivizi au păşit pe planeta Pământ.

Iată un număr interesant, fiindcă, printr-o curioasă coincidenţă, există aproximativ o sută de miliarde de stele în universal nostru apropiat – Calea Lactee. Aşa că pentru fiecare om care a trăit vreodată străluceşte o stea.

Dar fiecare dintre ele este un soare, de cele mai multe ori mai scânteietor şi mai încântător decât mica stea din apropierea noastră pe care o numim Soare. Iar multe – poate majoritatea – au planete care le dau ocol. Aşa că aproape sigur există destul loc în cer pentru ca fiecare membru al speciei umane, chiar de la primul om-maimuţă, să aibă propriul rai sau iad, mare cât o lume.

Câte dintre aceste posibile raiuri şi iaduri sunt locuite – şi de ce fel de fiinţe – nu putem nici măcar să ghicim, cel mai apropiat fiind de un milion de ori mai departe decât Marte sau Venus, ele însele destinaţii îndepărtate ale unor viitoare generaţii. Dar barierele pe care ni le impun distanţele se năruie şi într-o zi ne vom întâlni egalii sau superiorii printre stele.

Oamenilor le este greu să înfrunte această realitate, iar unii chiar speră că nu se va întâmpla niciodată. Totuşi, din ce în ce mai mulţi se întreabă: „De ce nu au avut loc până acum astfel de întâlniri, de vreme ce şi noi începem să ne aventurăm în spaţiu?“

Chiar aşa, de ce? Iată aici un posibil răspuns la această întrebare cât se poate de firească. Dar vă rog să nu uitați că este doar o ficţiune.

Adevărul, aşa cum ne-am obişnuit, va fi cu mult mai straniu.

…………………………………………..

Târziu în noaptea aceea, Priveşte-Lună se trezi brusc. Extenuat de eforturile şi nenorocirile zilei, dormise mai adânc decât de obicei, dar țâșni imediat în picioare, la auzul îndepărtatului zgomot din vale. Se ridică în capul oaselor în întunericul fetid al peşterii, ascuţindu-şi simţurile în noapte, iar teama i se cuibări treptat în suflet. Niciodată în decursul vieţii – deja de două ori mai lungă decât media seminţiei sale – nu auzise un astfel de sunet. Felinele se apropiau în tăcere, trădate doar de un foşnet slab ori de trosnetul vreunei ramuri. În vreme ce acesta era un scrâşnet continuu, prelung, tot mai puternic, ca şi când o fiară enormă s-ar fi mişcat în noapte fără a ţine seama de obsta cole. Priveşte-Lună auzise odată zgomotul scos de un arbore dezrădăcinat; elefanţii şi dinoteriumii făceau aşa ceva destul de des, altminteri însă, se mişcau la fel de silenţios ca pisicile.

Apoi se auzi un sunet pe care Priveşte-Lună n-avea cum să-l identifice, căci se rostogolea întâia oară pe întinderile Terrei: impactul dintre piatră şi metal. Înaintea Noii Stânci se pomeni în zori, pe când îşi conducea, ca de obicei, tribul către râu. Temerile nopţii aproape le uitase, deoarece nimic rău nu urmase zgomotului ciu dat. Aşadar, nu avea cum să asocieze acest lucru straniu cu pericolul sau spaima. Mai mult, în înfăţişarea lui nu se găsea nimic alarmant.

Se întrupa într-o lespede dreptunghiulară, de trei ori mai înaltă decât el, dar suficient de îngustă să fie cuprinsă cu braţele, dintr-un material perfect transparent. Într-adevăr, o zăreai cu dificultate, exceptând momentele când soarele se reflecta pe marginile ei. Cum Priveşte-Lună nu întâlnise niciodată gheaţă sau chiar apă limpede, nu exista niciun obiect cu care să compare apariţia.

Atractivă era însă cu siguranţă, întrucât, deşi înţelept de precaut în privinţa lucrurilor noi, nu pregetă să se apro pie de ea. Și cum nimic rău nu păru să i se întâmple, îndrăzni să întindă mâna, simţind o suprafaţă dură şi rece. După câteva minute de judecată intensă, găsi o strălucită explicaţie. Era o rocă, fără îndoială, şi probabil crescuse în toiul nopţii. La urma urmei, cu multe plante se întâmpla la fel; albe şi cărnoase, păreau să ţâşnească pur şi simplu noaptea din pământ. Adevărat că ele erau mici şi sferice, în vreme ce aceasta era mare şi cu muchii ascuţite, însă filozofi mai târzii şi mai vestiţi decât Priveşte-Lună vor fi pregătiţi să accepte excepţii de la teoriile proprii.

Superba mostră de meditaţie abstractă îl conduse, după trei patru minute, la o ipoteză pe care dori să o verifice neîn târziat. Plantele albe şi rotunde erau deosebit de gustoa se (chiar dacă unele dintre ele produceau dureri violente); poate şi aceasta mare…? Linsul şi încercările de a muşca îl deziluzionară repede. Lespedea nu conţinea nimic hrănitor, astfel încât, ca un om-maimuţă rezonabil, îşi reluă drumul către apă, iar zilnicele provocări lansate Celorlalţi îl făcură să dea repede uitării monolitul cristalin.

Căutarea hranei merse foarte prost, iar tribul se văzu nevoit să se îndepărteze la mai mulţi kilometri de grote ca să găsească puţină mâncare. Sub razele nemiloase ale soarelui de amiază una dintre femelele mai firave se prăbuşi, departe de orice adăpost. Însoţitorii ei se adunară roată, murmurând şi agitându-se cu milă, dar nu era nimic de făcut. Dacă ar fi fost mai puţin istoviţi, poate c-ar fi dus-o cu ei, dar aşa le lipsea forţa necesară pentru un asemenea act de bunătate. Trebuia să fie lăsată în urmă, să-şi revină sau nu cu propriile-i puteri. Seara, la întoarcere, trecură pe lângă locul cu pricina; nu se zărea nici fărâmă de os.

În lumina amurgului, privind neliniştiţi la dreapta şi la stânga, băură grăbiţi din apa pârâului şi începură să urce spre peşteri. Sunetul îi izbi în plin la vreo sută de metri de Noua Stâncă. Deşi de-abia putea fi auzit, îi determină să se oprească nemişcaţi, cu fălcile atârnându-le moi. O vibraţie simplă, repeti tivă şi înnebunitoare izvora din cristal, hipnotizându-i pe toţi cei aflaţi sub influenţa ei.

Pentru prima oară – şi ultima, în următoarele trei milioane de ani – răpăitul tobelor răsună în Africa. Zgomotul se auzea din ce în ce mai tare. Oamenii-mai muţă începură să se mişte înainte, aidoma unor somnam buli, spre sursa teribilului sunet. Uneori executau paşi mici de dans, atunci când sângele răspundea ritmului pe care descendenţii lor îl vor crea peste ere întregi. Complet fermecaţi, se strânseră laolaltă în jurul monolitului, uitând greutăţile zilei, pericolele înserării şi foamea din pântece.

Bubuitul se amplifică simultan cu lăsarea întunericului şi, în vreme ce umbrele se lungeau, iar cerul se înnegrea, crista lul începu să strălucească. Pentru început, îşi pierdu transparenţa, dobândind, în schimb, o luminiscenţă palidă, lăptoasă. Fantome nedefinite, ademenitoare pluteau pe faţa şi în adâncurile lui, topindu-se în bare de lumină şi de umbră, formând apoi modele întreţesute, uşor rotitoare.

Tot mai repede şi mai repede se învârtiră cercurile de culoare, iar răpăitul tobelor spori la fel. Pe deplin hipnotizaţi, oamenii-maimuţă reuşeau doar să se uite cu gurile căscate la uluitorul spectacol pirotehnic. Instinctele din străbuni pieriseră, experienţa vieţii dată uitării; în mod normal niciunul dintre ei n-ar fi trebuit să se afle atât de departe de adăpost, la un astfel de ceas înaintat al nopţii. Pe măsură ce creaturile nocturne îşi încetau activităţile obişnuite ca să urmărească ce se întâmplă, împrejurimile se umplură de forme neclintite şi de ochi nemişcaţi.

Roţile începură să se contopească, spiţele fuzionară în bare luminoase, care se micşorară, rotindu-se în continuare. Se desprin seră în două, iar liniile astfel rezultate începură să oscileze una prin cealaltă, modificându-şi treptat unghiul de intersecţie. Uimitoare figuri geometrice se năşteau şi dispăreau în împletitură, iar oamenii-maimuţă priveau, vrăjiţi de strălucitorul cristal.

N-aveau cum să presimtă că minţile le erau testate, trupurile cântărite, reacţiile studiate în amănunţime, potenţialul evaluat. La început, întregul trib rămase pe jumătate ghe muit, apoi masculul cel mai apropiat de lespede se însufleţi brusc. Nu se mişcă de pe loc, însă trupul îşi pierdu din rigiditate, animându-se ca o păpuşă mânuită de fire invizibile. Capul i se roti într-o parte şi în cealaltă, gura i se deschise şi închise, mâinile i se încleştară spasmodic. Se aplecă şi smulse un mănunchi de iarbă, străduindu-se să-l înnoade cu degete neîndemânatice. Se purta ca un posedat, împotrivindu-se unui spirit sau demon care-i luase corpul sub control. Gâfâia, ochii îi expri mau o teroare fără nume, iar degetele i se forţau să execute mişcări mai complexe decât oricare altele făcute până atunci. În ciuda eforturilor, nu izbuti decât să rupă tulpinile plăpânde. În timp ce bucăţile cădeau la pământ, influenţa străină îl părăsi, iar el îngheţă iarăşi la loc.

Un altul se însufleţi, parcurgând acelaşi ritual. De astă dată specimenul era mai tânăr, aşadar mai maleabil; reuşi acolo unde celălalt eşuase. Pe planeta Terra fusese legat primul nod rudimentar… Alţii înfăptuiră lucruri şi mai ciudate şi lipsite de sens. Câţiva întinseră braţele şi încercară să-şi apropie vârfurile degetelor unele de altele, întâi cu ambii ochi deschişi, apoi cu numai unul. Unii fură forţaţi să privească figuri fixe în interiorul cristalului, cu liniile  din ce în ce mai fine, până când se transformau într-o ceaţă cenuşie. Și toţi auzeau sunete distincte pure, de înălţime variabilă, ce coborau pe nesimţite sub pragul de audibilitate.

Priveşte-Lună manifestă foarte puţină teamă când îi veni rândul. Principala senzaţie fu un resentiment vag, datorat muşchilor care i se contractau la primirea unei comenzi străine. Fără a cunoaşte scopul mişcării, se îndoi din mijloc şi culese de pe jos o piatră. Îndreptându-se, observă că imaginea din monolit se modificase. Reţelele şi figurile rotitoare dispăruseră. În locul lor, îşi făcuseră apariţia o serie de cercuri concentrice, înconjurând cu toatele un mic disc negru. Dând ascultare ordinelor şoptite creierului său, aruncă piatra cu un braţ ţeapăn. Rată ţinta cu câţiva paşi buni. Încearcă din nou, veni comanda. Căută împrejur până găsi un al doilea proiectil. De data aceasta lovi lespedea cu un clinchet subţire şi melodios. Se afla încă departe de suc ces, dar precizia i se îmbunătăţise. La a patra încercare, rată discul cu numai câţiva centimetri. O indescriptibilă plăcere, aproape sexuală în intensitate, îi inundă mintea. Apoi controlul străin slăbi şi nu mai recepţionă alt impuls decât să stea şi să pri vească. Unul câte unul, membrii tribului fură luaţi în stăpânire pentru scurt timp. O parte dintre ei izbutiră să îndeplinească sarcinile încredinţate, dar cei mai mulţi nu. Toţi fură răsplătiţi corespunzător, cu spasme de plăcere sau de durere.

Luminozitatea lespezii se uniformizase, preschimbând-o într-un bloc fosforescent, suprapus fundalului întunecat. Parcă treziţi din somn, oamenii-maimuţă îşi scuturară capul şi porniră spre cavernele din coasta văii. Nu se uitară înapoi şi nu fură uimiţi de razele stranii ce le călăuzeau paşii spre adăposturi şi spre un viitor imprevizibil până şi pentru stele.