La doi ani după ce Rusia a invadat Ucraina, pornind cel mai mare conflict armat din Europa după Al Doilea Război Mondial, jurnalistul Marius Saizu se află zilele acestea în țara vecină, pentru a transmite de la fața locului, pentru telespectatorii FOCUS de la Prima TV, ultimele noutăți, dar și „poveștile unor români care sunt chiar acum pe front”.
TVmania: Vă aflați în Ucraina în calitate de corespondent de război pentru Prima TV. Unde anume vă aflați, cât stați acolo și cum arată o zi pentru dvs?
Marius Saizu: După 2 zile petrecute în Odessa, am pornit spre Herson. Ne-am oprit câteva ore să filmăm în Nikolaev. O zi din viața de pe teren e alertă și plină de adrenalină. Ne trezim foarte devreme, avem deja pregătit planul de filmare, știm unde trebuie să fim în următoarele ore. Ajunși în locație, trebui să fim atenți ca zona să fie una safe, să nu trecem mai departe de coordonul de siguranță setat de autorități. Îmi fac, de regulă, documentarea de acasă. Însă, odată ajuns în zona de conflict, pot apărea multe alte provocări sau subiecte noi. Trebuie să fim non-stop pregătiți pentru asta. După alergătura de o zi, ne retragem seara la cazare. Am zile în care mănînc un sandwich și adorm instant. Pentru că urmează o nouă zi. Și, undeva, la o mică distanță, se aud bombrdamentele.
Cum vă alegeți subiectele într-o zonă de război? Care e cea mai mare provocare într-o astfel de situație?
De regulă, pregătesc din redacția FOCUS subiectele. Fac research, caut oamenii care vor și pot să își spună povestea. La fața locului avem un fixer, o persoană care se ocupă de noi, traduce, găsește subiecte sau ne recomandă locuri în care să mergem. În plus, primesc poveștile unor români care sunt chiar acum pe front, în Ucraina, și am venit aici cu dorința de a-i arăta publicului.
Se împlinesc doi ani, pe 24 februarie, de când Rusia a invadat Ucraina. Care e atmosfera în țara vecină? Cum sunt oamenii?
Sunt foarte obosiți. Încă încrezători în liderul lor, președintele Zelensky. Însă obosiți și sătui de război, de faptul că trăiesc sub teroare, sub dărâmături și cu iminența bombardamentelor. De această dată parcă i-am regăsit și mai deznădăjduiți și uzura războiului i-a afectat pe toți, mari sau mici, în egală măsură. Și mi se rupe sufletul când văd ochii ăia albaștri, frumoși, de copii ucraineni, care ar trebui să fie la grădiniță, să se joace și care acum o iau la fugă spre adăpost imediat ce sună alarma.
Ați mai fost și în trecut în Ucraina, ați povestit într-un interviu că vi s-a pus chiar pistolul la tâmplă. Cum a fost atunci? Și cum e situația acum?
A fost o experiență terifiantă. Cumva, faptul că merg de atâția ani în zone derăzboi ar trebui să mă pregătească pentru asta. Și, totuși, nimic nu te pregătește când îți simți viața în pericol. Mă ghidez în toate deplasările mele în zone de război după un motto, să nu fiu eu știrea. Până acum, mi-a ieșit. Cât despre cum e zilele astea, mi se pare mai sigur – știu, sună ciudat – decât era când am plecat acum 2 ani, prima dată. Se știu mai clar zonele de război, știi unde să te oprești, forțele de ordine sunt mai bine organizate.
Există ceva ce v-a impresionat în mod deosebit în aceste zile în Ucraina?
Tristețea din ochii oamenilor. Oboseala și resemnarea. Dar și bucuria pe care o întâlnesc la cei mici, care se joacă printre ruine. Mă impresionează poveștile românilor noștri care fac voluntariat pentru altă țară. Nu mă pot opri să mă întreb, uneori, cum am fi noi ca nație dacă am trece prin ceva similar. Am fi patrioți? Am fugi?
A fi corespondent de război e una dintre cele mai periculoase meserii din lume. Nu vă e frică?
Frică nu îmi este. E meseria mea, o iubesc, merg asumat în zonele acestea. Mă simt de-al casei, m-am obișnuit cu alarmele, cu bombardamentele. Și nu risc inutil viața mea și a colegului meu. E drept, te scoate din zona de confort o astfel de deplasare, însă îți dă și adrenalină multă.
Cum e să reveniți dintr-o zonă de război, cu tragedii umane și peisaje apocaliptice, într-un București liniștit? Cum e readaptarea?
Ușoară. Acasă e acasă. E liniște, e pace. Îi privesc pe cei agitați, nervoși, impancientati, care gonesc nici eu nu știu după ce și îmi vine să îi opresc, să îi prind de umeri și să le zic să se bucure de viață și de pace. Nu știi niciodată ce îți aduce ziua de mâine.