Lia Bugnar, dezamăgită de experiența „Asia Express”: „Din 4 ore de emisiune, eu și Maria am apărut fix 7 minute”

Lia Bugnar susține că a apărut prea puțin pe post față de alte echipe, deși se filmau aproximativ 16 ore pe zi, în plus, în mesajul său a aruncat mai multe săgeți spre echipa de producție a emisiunii de la Antena 1. Bugnar a mai precizat faptul că după câteva ediții a încetat să se mai uite la emisiune.

„Am fost intr-o emisiune de televiziune. Care v-ati uitat stiti despre ce vorbesc, care nu, aflati acum, daca cititi postarea asta. Nu spun emisiunea, nu spun televiziunea, ca nu fac deloc subiectul postarii mele. Am fost cu prietena mea frizand suroria, Maria Buza. Si cand zic surorie, ma refer la cei vreo 45 de ani de prietenie care ne leaga.

Conventia shoului era una foarte simpla, trebuia sa mergem in Asia, respectiv Filipine, in echipe de cate doi oameni si sa traim fara bani, fara cazare, ba sa mai si haladuim in lung si-n latul tarii cu diverse „misiuni” care mai de care mai inspirate sau ne. Important era sa ai de treaba si sa te dai peste cap s-o faci, ca in mai toate shourile de televiziune de genul asta.

Partea care nu era ca in toate show-urile de televiziune era partea cu oamenii la care noi apelam sa ne duca dintr-o parte in alta cu masinile lor, sau sa ne primeasca sa dormim in casele lor, sa ne aseze la masa lor, sa imparta cu noi cina de multe ori foarte saracuta. Oamenii aia nu erau ca-n shourile de televiziune, erau oameni-oameni, netrucati, neplatiti (nici inainte, nici dupa intalnirea cu noi), cu povestile lor de viata muuuult mai interesante decat emisiunea noastra de televiziune, disperata dupa audienta ca toate emisiunile de televiziune din lumea asta. Oamenii aia erau saraci, cuminti, respectuosi si darnici din nimicul lor.

Tot timpul cat am alergat ca o gaina fara cap prin Filipine ca sa fac o „misiune” sau alta, am avut senzatia neplacuta ca noi, „echipele”, ne comportam ca si cum tara aia e de mucava, o tara inventata ca decor pentru shoul nostru. Din cand in cand, in momentul in care in vria concursului incercam sa ne urcam frenetic/abuziv/milog/isteric in masina vreunui filipinez si omul intorcea o privire grea si trista spre noi spunand, de exemplu, nu pot sa va duc, why? (pronuntat „uaaaaai????”), pentru ca a murit tatal meu si trebuie sa cumpar lucruri pentru inmormantare, poate in momente de genul asta reuseam pentru scurta vreme sa realizam ca nu ei sunt figuratie in shoul nostru, ci noi suntem figuratie in tara si vietile lor. Dupa care o luam din nou la trap.

Cum am adanc inradacinata obsesia de a nu avea datorii niciodata, shoul asta a fost o corvoada reala pentru mine, dat fiind ca se baza doar pe cerut fara sa oferi nimic in schimb. Asa ca, intotdeauna, cu fiecare om care ne-a dat chiar si cinci minute din viata lui de filipinez, am incercat sa traim cateva momente de comunicare adevarata. I-am ascultat cand au vrut sa ne vorbeasca, le-am povestit cand ne-au intrebat, Maria i-a facut sa rada si le-a cantat, si le-a dansat, eu le-am laudat copiii, sau le-am spus femeilor ca sunt frumoase (lucru usor de facut, au cei mai frumosi copii si cele mai tinere femei din lume), le-am laudat mancarurile indiferent ce gust au avut. Si, pentru ca altceva nu aveam sa le dam, invariabil le scriam pe o hartiuta numele meu si al Mariei si linkul emisiunii „When the show will be on tv, you will see you and your beautiful wife helping us. Thank you so much! God bless you!” Oamenii luau hartiuta aia de parca era cine stie ce talisman pretios si o puneau „bine”.

Si, pentru ca nu numai ei nu au aparut in emisunea cu pricina, dar, de multe ori aproape ca nici eu cu Maria nu am aparut, simt ca le-am ramas inca o data datoare.

In ultima emisiune pe care am urmarit-o eu (dupa care la ultimele vreo 14 am renuntat sa ma mai uit), din 4 ore, eu si Maria am fost exact 7 minute si 20 de secunde, cel mai lung calup fiind de 50 de secunde. Nu ma pricep la televiziune, nici nu-mi doresc sa ma pricep (am revenit fara probleme la bunul meu obicei de a nu deschide televizorul sub niciun motiv vreodata) asa ca presupun ca realizatorii emisiunii au avut motivele lor sa-si faca emisiunea asa cum si-au facut-o, preponderent fara noi.

Doar ca intamplarile noastre acolo au existat si au fost iesite din comun. Asa ca, dintr-o acuta nevoie de reparatie, am sa scriu aici pe masura ce am sa-mi amintesc, Asia mea asa cum am trait-o eu si pe care nu am regasit-o la televizor. Am sa-i proiectez eu aici, pe ecranul laptopului, din amintirea mea, pe oamenii aia cumsecade care ne-au dat cand le-am cerut, fara sa pretinda nimic in schimb. Dupa care puteti uita”, a scris Lia Bugnar pe una dintre rețelele de socializare.