Interviu exclusiv cu Bear Grylls: partea I | Urmează părțile II și III ale interviului

Citiţi mai jos ce a însemnat a doua emisiune pentru el şi care sunt propriile lui limite.

„TVmania”: Eşti cunoscut pentru emisiuni în care mănânci ciudăţenii. Cum se pupă asta cu noul show?

Bear Grylls: Sunt mereu întrebat cum e să-ţi bei propria urină, să storci intestine de cămilă, să mănânci testicule de capră… Şi nu mă deranjează, e distractiv, e grozav… Dar am făcut şapte sezoane ale emisiunii „Tehnici esențiale de supraviețuire”. Şi am terminat cu asta. Îmi place să fac lucruri care îi fac oameni să capete încredere în ei înşişi, de asta îmi plac cercetaşii (e Cercetaş-Şef şi se implică în activităţile organizaţiei – n.r.). Nu vezi asta la TV, dar în privat asta îmi place să fac. Toate emisiunile pe care le fac acum sunt despre asta. Dar şi la 70 de ani o să fiu ţinut minte drept tipul care şi-a băut propria urină şi asta e minunat! N-am nicio treabă cu asta.

Apropo de ciudăţenii mâncate, ce ne-ai recomanda şi ce nu?

Nu v-aş recomanda deloc lichid intestinal de cămilă, rahat de urs, creier de şobolan. Vă recomand din inimă scorpioni prăjiţi bine, după ce îi arzi bine de tot sunt buni. Dar nicio mâncare menită să te ajute să supravieţuieşti în sălbăticie nu are gust bun. Când oamenii spun că are gust de pui, mă gândesc „De unde îşi cumpără carnea de pui?”.

Tu cu ce te-ai ales în urma emisiunii?

Cea mai valoroasă lecţie a emisiunii este că cel mai bun mod de a-ţi depăşi fricile e să le înfrunţi. Am văzut oamenii schimbându-se în bine, devenind mai puternici, mai fericiţi şi mai liberi. Toţi avem frici intense, e ceva normal. Cine spune că nu se teme de nimic minte. Şi eu mă tem de multe lucruri: de întâlniri din astea cu presa, de săriturile din avion (de când mi-am rupt spatele, mi-e foarte greu să fac asta, dar o fac în continuare)… Dar cred că observi când oamenii au temeri cronice: tind să le domine viaţa. În multe cazuri le-o poate distruge. Ce mi-a plăcut foarte mult la acestă emisiune e faptul că vezi cum se rup lanţurile astea din jurul lor, oamenii devin mai liberi şi zâmbesc larg şi sunt mândri de ei înşişi. Şi nu există o pastilă miraculoasă. Trebuie să faci singur asta. Eu n-o pot face pentru tine. Pot doar să fiu ghid oamenilor, să le spun „Uite ce-o să facem: o să fim împreună, o să fie incomod, dificil, o să curgă lacrimi, o să fie enervant, o să doară; dar dacă treci peste ele, în loc să te furişezi prin spatele lor, evitându-le, şansa de a le depăşi e foarte mare”. Nu sunt psiholog de meserie, nu e domeniul meu. Eu ştiu doar ce aş face eu în locul lor, cum mi-aş ajuta copiii, cum m-aş ajuta pe mine să depăşesc asemenea frici. Cred că – dintre toate emisiunile pe care le-am făcut – asta a fost cea mai plină de emoţie, pentru că dezvelim toate straturilor emoţionale şi ajungem în inima oamenilor. Cred că rolul nostru în media e şi ăsta: să influenţăm pozitiv. Aşa aş rezuma emisiunea.

Care e limita ta?

Limita mea tinde să fie dată de producători (râde). Când ajungem în natură, sunt în elementul meu, asta îmi place să fac. Şi nu junglele, deşerturile sau mlaştinile îmi pun limite. Limita mea e faptul că sunt departe de familia mea des. Am mereu în cap o voce care îmi spune „Dacă greşeşti ceva o singură dată, va fi şi ultima dată”: dacă faci ce fac eu zilnic, ani la rând, trebuie să o faci cu cap. Sunt conştient de riscuri, nu stau plecat prea mult de acasă, dar când sunt acolo, îmi place la nebunie. Privilegiul e să-i vezi pe ceilalţi atingându-şi limitele, eu am avut multe puncte de cotitură în viaţă şi îi înţeleg. Respect mereu curajul. Şi am văzut curaj pur în oamenii care au participat la emisiune. Asta a fost călătoria lor. N-am mai plâns de mult la o emisiune: dar aici s-a întâmplat des, pentru că am văzut lucruri uimitoare, am văzut prizonieri eliberaţi.

Cine e mai flexibil în sălbăticie: oamenii obişnuiţi sau vedetele?

Emisiunea cu vedete, „Running Wild”, e altceva: îi duc într-o excursie distractivă, în care ajungi să-i cunoşti altfel decât ai face-o într-o emisiune de după-amiază. E ceva foarte diferit. Dar „Dincolo de limite…” e ceva mult mai personal: eşti faţă în faţă cu nişte experienţe foarte dure, ca cea din episodul cu apa. Şi nimeni nu vrea să retrăiască momente dureroase şi traumatizante. Vrei doar să-ţi duci viaţa mai departe şi să eviţi apa. Asta e calea uşoară şi asta făcuse omul ăsta atâţia ani. Cu vedetele ne distrăm, aici ne-am distrat şi ne-a durut: şi durerea a fost mult mai multă decât distracţia.

Te consideri un mentor?

Nu mă privesc aşa. I-am tratat ca pe nişte prieteni, cu care am ieşit câteva zile în natură, ne-am distrat şi am făcut tot posibilul să-i ajut. Nu-mi plac etichetele. Nu sunt psiholog, mentor, ghid. „Ia-mă de mână! De ce ţi-e frică? Vrei să trăim o aventură? Hai! Nu există nicio garanţie că va funcţiona”. M-am distrat improvizând.

Cum ai descoperit oamenii cu fobii din emisiune?

E interesant: la majoritatea emisiunilor noastre, suntem inundaţi de cereri de la oameni care vor să apară în ele. Pentru „Insula lui Bear Grylls”, am avut 80.000 de încrieri în ultimul sezon. „Dincolo de limite…” a fost diferit: oamenii tind să-şi ţină ascunse fricile, nu vor să se expună public. A fost mai greu. A trebuit să fim pro-activi, să căutăm pe Internet oameni dispuşi să vorbească despre asta. Tipul care se temea de şobolani e un om de afaceri solid, care e jenat de fobia lui şi nu vrea să apară la TV să arate asta lumii. Mai mult decât atât, nu vrea să apară la TV să arate lumii că se teme de şobolani şi apoi să nu poată depăşi frica asta. E foarte riscant să apari într-o astfel de emisiune, eşti foarte vulnerabil. Şi trebuia să găsim şi oamenii potriviţi: oameni cu poveşti, cu o oarecare pregătire fizică, nu mergeam prin cartier în Londra… Dar fiecare om din emisiune a fost perfect ales.

Cum a fost colaborarea cu Jo şi persoanele din emisiune, te-ai temut că le-ai putea face rău?

Câteodată da. Dar dacă nu rişti, nu câştigi. Jo a fost uimitoare. E uşor să găseşti un psiholog, e foarte greu să găseşti unul care e dispus să plece într-o astfel de aventură, nu e îngâmfat şi vrea să lucreze cu cineva care nu e prea deştept… Pentru că eu nu am multă şcoală, a trebuit să vorbească foarte lent… Am stat de vorbă înainte, dar nu am vrut să devin expert, am vrut doar câteva tips-uri. Jo e unul dintre cei mai buni psihologi din Marea Britanie, mi-a lăsat o mână foarte liberă să experimentez, să încerc, să greşesc. M-a ghidat, dar m-a lăsat să fac ce vreau. A fost fantastică, a petrecut multă vreme cu capul în mâini spunând „O, Doamne!”, când eu spuneam „Ce-ar fi dacă, în loc să o deschidem cu încetişorul uşa asta, mai bine o dărâmăm cu piciorul din prima?”. Şi spunea „Nuuuuuu! Stai, stai… Nu vrem ca oamenii ăştia să regreseze”. Şi poate că pe alocuri am mers prea departe, uneori spuneam „Jo, trebuia să te ascult, aveai dreptate!”. Nu au existat garanţii că va funcţiona întotdeauna. Principala idee e că toţi oamenii care au venit la emisiune merită respectaţi pentru că au avut încredere în mine şi au fost dispuşi să facă asta până la capăt. Şi de multe ori le spuneam „Uite, nu trebuie să faci neapărat asta. Nu te forţez să o faci. Spun doar că avem câteva zile la dispoziţie, foloseşte-mă! E călătoria ta: dacă vrei să mă foloseşti, fă-o, îţi stau alături, o facem împreună, dar nu te forţez”. Şi invariabil au spus „Nu, nu, nu, asta e şansa mea, vreau să o fac”. Pentru că subconştientul nostru vrea să ne vindecăm, cred, şi oamenii vor o şansă şi trebuie doar să le oferi o fărâmă de speranţă pentru ca subconştientul lor să spună „Grozav! Aleluia! Hai s-o facem!”. Dar e foarte greu să deschizi uşa asta. Jo afla de la concurenţi de ce se tem. Ei credeau că dacă spun de ce se tem cu adevărat, o să evităm lucrul cu pricina. Jo îi întreba: „Ce părere ai despre râuri?”, ei spuneau „Nu vreau să am nicic de a face cu ele!”, ea ne dădea lista şi ne spunea „Cred că ar fi bine să nu vă apropiaţi de apă”, iar eu eram „Super! Hai să găsim cel mai mare râu…”.

Citiţi părţile II şi III ale interviului în zilele care urmează, pe tvmania.ro.