Interviu cu Șerban Pavlu („Umbre”): „Relu e între ciocan și nicovală la începutul sezonului”

„Umbre” a avut premiera pe HBO România în decembrie 2014 și a cucerit cu aspectul complet diferit de celelalte seriale românești. E mai violent, sângeros, dar și cu un simț al umorului specific și inconfundabil. Asta vine de la scenaristul și regizorul Bogdan Mirică, care și-a pus amprenta asupra serialului. Pe ecran, povestea e ancorată de actorul Șerban Pavlu, cel care îl joacă pe taximetristul Relu, care în „timpul liber” e recuperator pentru mafioți. Am vorbit cu Pavlu și am aflat câteva detalii despre sezonul al doilea pe care credem că trebuie să le aflați.

TVmania: Cum a fost să joci același rol după trei ani de pauză?

Șerban Pavlu: Nu a fost atât de ușor să mă reconectez cu povestea. Aș fi vrut să-l facem imediat după, vara următoare. Mă bucur că a fost totuși așa, Mirică s-a ocupat de propriul lui film, „Câini”. Mă bucur enorm că nu s-a mers mai departe fără el. Dar eram cumva încălzit în povestea asta. Am mai filmat între timp, am mai făcut un copil între timp. Am mai lucrat în teatru. Mă luasem cu alte chestii. A fost destul de complicat să încap în geaca personajului (râde), să intru în pielea personajului. Și aici mă refer la geacă. (râde)

Ați încercați să vă autodepășiți cu al doilea sezon?

Da, și cred că principalul efort s-a făcut în direcția asta, de a lansa piste noi și interesante pentru fiecare personaj. El este concentrat în continuare în jurul lui Relu, dar și celelalte personaje au povești ale lor. A apărut un personaj absolut fabulos, interpretat de Laurențiu Bănescu, și cel puțin în privința asta cred că s-a reușit să se meargă mai sus de sezonul 1.

Unde se află Relu la începutul sezonului doi?

Relu e între ciocan și nicovală la începutul sezonului. E prins la mijloc într-o problemă foarte nasoală, între Căpitan și Toma (Doru Ana – n.r.), și trebuie să facă o alegere. E ca o notă de plată care vine la începutul sezonului. Consecința faptelor și a situației în care își bagă familia. Trebuie să tragă ponoasele acum. Relu are mai puțin control la începutul sezonului doi. Sigur că el e tipul care rezolvă tot, bate cu pumnul, dar am apreciat foarte mult abordarea asta de „damnat”, că există niște consecințe pentru faptele noastre. Rostogolirea asta inevitabilă. Nu neapărat pentru că are o morală. Pentru un actor e foarte mișto să joci asta. E un om care e sigur pe el, știe o grămadă de chestii, e action hero, dar are niște probleme.

E o replică în primul episod nou care îl sintetizează foarte bine pe Relu… „Mă bucur, dar pe interior”. Asta mi se pare esența personajului.

Oricum, genul ăsta de umor e umorul lui Mirică –  să fie clar. Relu e Mirică, și Gina e Mirică, și situațiile sunt Mirică. Totul este foarte pe gustul meu. Îmi place și n-am habar dacă ar exista un om atât de hâtru și de asasin în același timp, dar e un vis al copilăriei pentru mine. E ca și cum te-ar întreba cineva dacă vrei să joci Spiderman. Normal, că doar e Spiderman. E foarte mișto să joci genul ăsta de chestii, dar ai și frica asta să nu pici în clișeu. La sezonul 1 mi-era frică că n-o să iasă. Acum mi-e frică că n-o să mai fie la fel de mișto ca sezonul 1. Să nu fie primit la fel de bine. Dar la sezonul 1 mi-era teamă în continuu când lucram, pentru că în România nu există o tradiție pe lucrurile astea, nu se fac tot timpul. Mi-era o teamă continuă că o să fie așa, o imitație ridicolă. Că o să zică lumea: „Uite-l pe Bruce Willis de România. Acțiune de Dâmbovița”.

Știu că ai făcut singur cascadoriile… Cum au fost sezonul acesta?

Nu au fost atât de periculoase, dar au fost dificil de repetat și de învățat, pentru că sunt mai multe lupte, destul de greu de învățat pentru mine. Eu nu sunt un tip foarte priceput fizic. M-a ajutat faptul că am făcut sport. Dar dorința bate putința, ca să zic așa, și mă arunc în orice chestie cu capul înainte. Da, vreau, da, pot. Da, încerc. Cu mașina a fost o treabă chiar prin mijlocul Constanței. Și acolo pur și simplu eram la volan și trebuia să fac o manevră. Nu era o manevră îngrozitor de dificilă pentru un cascador, numai că nu era un cascador, eram eu, Pavlu, la volan și, ca să existe oarecare veridicitate sau suspans pentru cameră, trebuia să exagerez un pic cu mașina, ori eu nu m-am antrenat vreodată la chestiile astea în afara filmărilor. Nu sunt pasionat de curse.

Am mers cu băieții într-un poligon și am învățat. Dar acolo pe stradă făceam manevre pe un bulevard din Constanța, care era blocat de poliție, evident, stânga, dreapta erau vitrine, oameni, gură-cască. Până la urmă, la acțiune ești tu la volan: ai repetat-o, ai făcut-o, există un safe… Te ajută și cascadorii care conduc celelalte mașini.

Nu pot să spun că aveam emoții, dar era un tip de emoții pe care nu le mai cunoscusem până atunci. Dorința să iasă era mare. Există un mic demon care te împinge să exagerezi. Ceea ce am și făcut la o dublă și m-am ridicat cu roțile de pe stânga de pe asfalt de tot.

Între timp Relu a devenit un personaj aproape de folclor… Reacțiile au fost bune la personajul tău.

Da, e vorba de bucuria specifică pentru genul ăsta de produs. O ficțiune cap-coadă, nu neapărat un produs de artă, o voce a autorului. Când oamenii reacționează la lucrurile astea, până și criticile negative, orice reacție, te bucură. Se vedea că n-a lăsat pe nimeni complet indiferent. E o bucurie copilăroasă care te cuprinde. Ca atunci când îl faci pe Moș Crăciun. Și vezi că ăia mici sunt total cufundați în treaba asta. Nu văd barba falsă sau burta făcută cu o pernă.