Interviu cu Dite Dinesz, realizatorul seriei documentare „Izolaţi în România”, de la TVR 1

TVmania: Cum s-a născut acestă emisiune?

Era o zi de toamnă în anul 2005, urcam o potecă în Munţii Orăştiei, ştiind că la capătul ei sunt oameni care trăiesc altfel şi neştiuţi. Împreună cu Marius Danci, cameraman, şi Constantin Buţă, editor, aceeaşi echipă de azi, am spus atunci povestea lor pentru TVR Timişoara. De aici încolo pare simplu… a trecut timpul, luni bune, ideea unor oameni ca ei în toată România nu îmi dădea pace, până când am aplicat la TVR 1 pentru o emisiune de portofoliu. Nu aveam titlu la aceea dată, doar ideea şi dorinţa de a urca poteci. Pare simplu acum când mă uit în urmă, fiindcă mintea de acum îmi spune clar că am fost ajutaţi, că ideile s-au legat, pentru că dincolo de ce nu se vede mai e o lume, cu regulile ei şi care uneori se amestecă în gândurile noastre. Doar aşa îmi pot explica ideea „Izolaţi în România”, ca un dar „primit”, iar meritul nostru e doar că l-am dus mai departe, precum l-am primit. Au fost ani în care nu am urcat poteci. După 2006 am tăcut mulţi ani. Mai păstram legătura şi urcam adeseori în Munţii Cernei. De Paşti, am dus prima caravană cu alimente acolo sus în 2007. Au venit apoi anii buni de poteci – 2016, 2017, 2018 şi 2019.

Într-o lume atât de grăbită, vă așteptați ca ea să ajungă la sezonul 3, în condițiile în care prezentați oameni, și peisaje, și obiceiuri care par parcă ireale, din alte vremuri?

Noi aveam un plan, acum 4 ani. Să mai facem o serie şi apoi gata. Doar la atât mă aşteptam, să ne întoarcem pe unde am mai fost. Nu mai ştiam, în 2016, cum mai e telespectatorul, ce caută şi ce dorinţe are. Dar nici nu m-am întrebat, am spus povestea, în aceeaşi formulă de 3 – reporter, cameraman şi editor – aşa cum am trăit-o stând cu ei în căsuţele mici. Nicio clipă nu am ţinut cont că telespectatorul e grăbit, că are tot felul de mijloace şi alt confort acum, noi am pus pe ecran ce am primit de la oamenii fără drum, magazin sau medic. Dar e ceva la care nu mă aşteptam deloc, care mă uimeşte şi mă îndatorează până la cer şi înapoi. E răspunsul tău, om care ai văzut un episod şi apoi te-ai legat de noi prin gesturi de omenie. Eu am învăţat omenia de la telespectatorul român, cel despre care eu nu ştiam mai nimic în 2016. Fiindcă el mi-a zis să urc alimente la Petre şi Vasile, el mi-a dat putere să urc cu medici în cătune şi tot de dragul lui am iniţiat în fiecare an, de Crăciun, o campanie cu peste 500 de pachete ce ajung în cătune. Şi mai e ceva, nu mă aşteptam să se adune români cu dor de ţară, plecaţi în lume, în jurul ecranului, pentru „Izolaţi”. Sunt pachete şi mesaje ce vin de peste ocean şi din Europa. Şi când e să trag linia, ca acum, nu pot decât să le spun, aşa cum am învăţat sus, mulţumesc pentru omenia voastră!

Cât despre sezonul 3, chiar nu mă aşteptam… Suntem din nou pe ecrane pentru că reacţia telespectatorului a fost puternică, nu îi puteam spune că nu mai urcăm, când ne căuta, pentru ei, oamenii izolaţi, dar şi pentru el, omul grăbit, ce are nevoie de pace şi linişte. Munţii îţi dau linişte, pădurea are acest dar, dar pacea vine din noi. Iar cei mai mulţi dintre cei izolaţi au pace, au dobândit-o singuri, trăind în izolare. Nu mă aştept însă nici la sezonul 4. Şi cine ştie, poate veţi reveni cu aceeaşi întrebare şi voi zâmbi…

 Cum sunt oamenii pe care îi prezentați la primele discuții cu ei? Refractari să fie filmați sau dispuși să stea de vorbă cu dumneavoastră?

Ce facem noi acolo sus nu scrie la cartea de jurnalism. Unde citeşti că jurnalistul trebuie să plângă şi să râdă deodată cu interlocutorul, că întâi îl îndrăgeşte şi apoi se lasă purtat de discuţie, de vreme, de energia dintre cei doi? Noi ducem pâine şi ne bucurăm că dăm de om. Iar el e fericit că cineva îl caută. Nu luăm interviuri. Stăm de vorbă, trece uneori şi o oră. Iar la final râdem, păi cum să ne vedem la televizor din vârf de munte… Ne îmbrăţişăm la plecare, fiindcă nu ştim niciodată dacă mai ajungem pe aici. Se minunează de ştiinţa din lume şi se bucură când le arătăm munţii de sus, din dronă. Noi nu suntem pentru ei o televiziune, da, suntem privilegiaţi… noi suntem oameni şi atât. Iar privilegiul e că ei se opresc din timpul lor sănătos ca să ne facă şi nouă loc, să trăim câteva ore cu sănătate. Singurul bai e că nu au timp… cât o fi ceasul, ci vin vacile la grajd! Păi să ne iertaţi că v-am năcăjit, le zic eu la final. Dar ce deranj, că aşa m-am bucurat! Se luminează când le spun că m-au ajutat tare mult şi atunci îmi sunt şi mai dragi. Omul e bun acolo sus şi cred că el nu e bun doar pentru că trăieşte in izolare.

Mai țineți legătura, în vreun fel sau altul, cu ei?

Sunt toţi în agenda mea de telefon. Mă sună când au necaz sau dacă sunt bolnavi. Ori când se duce careva pe lumea cealaltă. Unii plâng când îi sun. Nici azi cred că nu înţeleg cum de îi sună pe ei cineva de la oraş, doar să îi afle cum sunt. Și plâng de bucurie, ori de durere că sunt singuri… Iar de Crăciun, o luăm de la capăt, îi sun să aflu cum ajung pachetele.

 Care sunt cazurile care v-au impresionat cel mai mult de-a lungul timpului? 

Sunt la fimare şi montaj. Uneori în acelaşi timp, le gândesc pe toate. Nu ştiu unde voi filma săptămâna viitoare, mă las după vreme şi vremuri. Atâţia ani de „Izolaţi…” m-au învăţat că dincolo de planuri sunt semne. Sunt lucruri care ne sunt permise şi locuri unde trebuie să ajungem. De multe ori, ispita planului mă cucerea şi pe mine. Şi mă chinuia o nelinişte, ca şi cum ceva neauzit râdea să îmi spună că nu acolo unde vrei vei ajunge. Dimineaţa dinaintea filmării mă găseşte adeseori fără plan. Doar cu un munte în faţă, fără prospecţie şi cu cerul mereu surprinzător deasupra. Ce e pentru telespectator acasă linişte şi frumuseţe e pentru noi tensiune. E teama că nu găsim, că nu le legăm cum trebuie potecile între ele… n-a fost să fie până acum niciodată, dar teama şi lupta cu timpul şi vremea rămân cei mai mari duşmani.

Cât despre vieţile pe care le-am spus pe ecran… mi-ar fi greu să aleg, nu am puterea să părăsesc nicio viaţă, nici măcar pentru o secundă, în detrimentul alteia. M-a schimbat avalanşa pe care am trăit-o în timpul filmării în 2006 şi mai trăiesc şi azi, la fiecare episod, sentimentul că oamenii din faţa mea sunt un dar. Că eu sunt datoare pentru ora în care povestesc cu ei şi de multe ori uit să mulţumesc. Dar sper că iertarea mea vine când genericul „Izolaţi…” e pe ecran şi ei, oamenii aceştia înţelepţi ne uimesc. între aceste două momente sunt toţi la un loc, toţi de neuitat.

Cam cât munciți la un reportaj, în medie?

Filmare – 4 zile, câte 12 ore pe zi, fără pauză de masă… „Nu avem timp să mâncăm”, le zic. „Apăi aşa nu vă lăsăm să plecaţi!” Dar ne lasă, că nu au ce face cu noi. „Păi ce faceţi e treabă, nu glumă” e concluzia lor…Montaj alte 4 zile.. Şi 3 oameni de la Timişoara – reporter, cameraman, editor şi doi de la Bucureşti – George Craioveanu şi Mihaela Constantinescu – sunet şi ilustraţia muzicală.

Ce învățăminte ați tras dumneavoastră după întâlnirile cu acești oameni?

Ei se mulţumesc cu ploaia şi cu soarele în aceeaşi măsură. Nu cer averi, doar sănătate. Ştiu că ce au e de ajuns. Că dacă nu e cum trebuie, e bine cum e. Că potecile sunt si bune, si rele, dar greu îţi e să te ţii numai de una. Afară plouă şi eu, om cu treabă, încep să mă necăjesc, că nu am filmat destul… Mă uit în ochii lor şi înţeleg că sunt încă om de la oraş. Că ploaia nu e de la noi şi nu o putem alunga. Facem cât ne e dat. Şi de grăbit, unde te grăbeşti? Mă opresc şi caut să îmi răspund…ca să vezi ziua, şi pădurea, şi omul e nevoie de timp şi de tine, cu toată mintea şi sufletul.
Când urc la ei, îmi ia câteva ore să alung omul grăbit de la oraş. Să rămân numai eu, cu gândul într-un singur loc… la omul de pe pajistea din faţa mea. E atât de simplu să vezi …în lucrurile simple, omul are minte şi timp să se facă om. Fericirea nu e o listă cu dorinţe. E pajiștea în care omul are o bucată de cer să râdă şi să se plangă.

Până la urmă, din tot ce ați văzut, este o binecuvântare sau un blestem să fii izolat în România? 

Vă voi răspunde cum ar zice ei… este cum e şi e bine aşa. Pe termen lung, e o înţelepciune pe care nu o mai întâlneşti niciunde: fără şcoală şi totuşi învăţaţi. E o binecuvântare, pentru că e istoria noastră, ei sunt cum am fost noi, poporul român, de-a lungul anilor. Înţelepţi şi cu puterea de a le face singuri pe toate. Blestem nu e sigur… pentru noi, e poate o rugăciune viaţa lor trăită departe şi greu. Şi e grea, mai ales acum când se pot raporta la viaţa noastră cu confort. Dar peste toate, viaţa lor e cu sens, trăit de ei şi nu aflat în cărţi. Se întâmplă ceva când merg pe potecă ori în liniştea nopţii, iar răspunsul acesta nu l-am aflat încă…E ceva care le dă sens şi pace…

Au cât au nevoie şi pe cine trebuie, alături. Acolo viaţa nu e atât de mult, cum ştim noi că e, confort şi tot ce ne dorim, când vrem noi. Viaţa e dată, ca să lăsăm ceva pe Pamânt. Nu  să fim fericiţi în fiecare zi, dar să iubim omul şi pe cel care l-a făcut, musai în fiecare zi. Să facem bine şi să privim cerul, că acolo e pace. Da, e greu, dar cine suntem noi să cerem socoteală…că nu ştim nimic, la cât e lumea de mare. Iar izolarea…pentru ei e normalitate. Cine are grijă de voi în oraşe are grijă şi de noi in pădure, îmi zice o Marie dintr-un cătun.

Şi da, natura are o forţă aparte asupra omului. Plecăm agitaţi la filmare, dar după câteva ore de stat în pădure trecem dincolo de noi, parcă.. e ca şi cum deodată încăpem iar în noi şi ne e bine cu noi.. acelaşi noi care, ieri, în oraş, era aglomerat de gânduri..