Fratii Coen se fac de ras

La Festivalul de Film de la Venetia din acest an, conferinta de presa a lui Ethan si Joel Coen, alaturi de actorii din film s-a transformat intr-o discutie despre cum fratii Coen nu sunt inruditi, despre cum Brad Pitt avea patru copii ultima data cand a fost la festival si acum are sase si despre faptul ca idiotenia e un subiect sensibil. Mai ales in Statele Unite. Ceea ce nu e de mirare, avand in vedere ca cel mai recent proiect al celor doi Coen e la antipodul cvadru-oscarizatului „Nu exista tara pentru batrani” (2007). Avem parte de personaje cu nume de familie de influenta germana („Litzke”, „Feldheimer”, „Pfarrer”), coafuri inspirate de Linda Tripp (confidenta Monicai Lewinsky) si Edna Krabappel (o profesoara din serialul animat „Familia Simpson”), scene care te coplesesc prin ridicolul lor si personaje care demonstreaza ca legile lui Murphy (ca „Suma inteligentelor de pe planeta ramane constanta; populatia, in schimb, e in continua crestere”) sunt axiomatice.

A fost odata…
Pe scurt, personajele sunt Ozzie Cox (John Malkovich), un analist CIA a carui pasiune pentru alcool l-a indepartat de sotie (Tilda Swinton) – care se refugiaza in bratele afemeiatului Harry (George Clooney) – si i-a cauzat pierderea locului de munca. Ajuns somer, Ozzie incepe sa-si scrie memoriile, dar un CD care contine informatiile se pierde in vestiarul centrului de fitness Hardbodies. Doi angajati ai centrului, Chad (Brad Pitt) si Linda (Frances McDormand) planuiesc sa scoata bani frumosi de la Cox, amenintand ca vor divulga totul rusilor. Amesteca in toate astea o intoleranta la lactoza, un sot adulterin usor sprios si pasionat de bricolaj cu tenta sexuala si un instructor de fitness hiperactiv si obtii o comedie neagra bine dozata, dar nu geniala. Criticii au pareri impartite si caracterizeaza filmul fie ca aflandu-se la mijlocul distantei dintre o pelicula buna si una proasta, fie ca un amestec de subiect prost scris si personaje absurde, care nu ar trebui sa functioneze, dar o face. Personal, la terminarea peliculei, am ramas cu nevoia stringenta de a revedea „Marele Lebowski” (1998), un film al celor doi Coen care este chiar memorabil.

de Monica Popescu