Lansat recent pe platforma Amazon, răscolitorul film „Ce spun femeile” (2022), scris și regizat de Sarah Polley, este o incursiune puternică, inteligentă și curajoasă în universul unor femei abuzate, beneficiind de câteva interpretări memorabile și de o punere în scenă care nu poate lăsa pe nimeni indiferent.
Câștigătoare a Oscarului pentru scenariu la începutul acestui an și nominalizată, de asemenea, la statueta pentru cel mai bun film, drama lui Sarah Polley „Ce spun femeile” / „Women Talking” pornește de la romanul omonim scris de Miriam Toews în 2018, inspirat, la rândul său, din povestea adevărată a violurilor în serie petrecute într-o comunitate insulară ultraconservatoare, aflată în Bolivia, din 2005 până în 2009.
Cei care urmăresc povestea desfășurată aici cu forță, dar și cu mare finețe, de Sarah Polley realizează destul de repede însă că scenariul acesteia părăsește granițele acestui șir de tragedii locale și reușește să vorbească, articulat și tulburător, despre abuz ca fenomen larg răspândit, ca rezultat clinic, ca manifestare a puterii și ca tară de educație.
Încercatele Ona (Rooney Mara), Salome (Claire Foy) și Mariche (Jessie Buckley), alături de vârstnicele Agata (Judith Ivey) și Greta (Sheila McCarthy), de adolescentele Autje (Kate Hallett) și Mejal (Michelle McLeod) și chiar de micuța Miep (Emily Mitchell) și de tăcuta Janz (Frances McDormand) sunt inițial tot atâtea ipostaze ale suferinței feminine, ale neputinței, prejudecăților, fricii și ignoranței, pentru a deveni, spre final, îndrăznețe, conștiente de ele însele, neînduplecate și libere.
Revoltate din cauza tragediei prin care au trecut și incapabile să mai suporte ceea ce li se spune că sunt „vedenii ale unor păcătoase”, femeile brăzdate de vânătăi și răni hotărăsc să se revolte. În drumul lor spre eliberare, în indeciziile, spaimele, nedumeririle, chiar în râsul lor nervos care le întrerupe de câteva ori frământările se află triumful lui Sarah Polley, măiestria ei de-a sugera treptat grozăvia din spatele acestor povești separate și de-a o coagula într-o cauză comună. Cu ajutorul singurului bărbat admis în grupul lor, profesorul August Wilson (Ben Whishaw), chemat să le ajute să facă o listă cu doleanțele lor pe care să o vadă toată comunitatea, femeile acestea parțial analfabete și aparent neajutorate pornesc într-un drum de autodescoperire și îmbărbătare care simbolizează întreaga emancipare a femeilor lumii, indiferent de timp și de spațiu.
Agresorii, cu adevărat odioși, alungați temporar din zguduita așezare, nu apar deloc, constituindu-se ca o amenințare aflată undeva în preajmă. Absența lor, mai apăsătoare și dură decât orice prezență, devine, în viziunea limpede și intransigentă a lui Sarah Polley, un ecou asurzitor al suferinței acestor femei. Modestul hambar în care s-au strâns pentru a-și hotărî soarta capătă, de câteva ori, accente de tragedie antică, iar puternicele recitaluri actoricești ale unor Claire Foy, Jessie Buckley, Rooney Mara, Judith Ivey sau Sheila McCarthy aproape că „tulbură vraja învăluitoare a filmului”, cum a spus un cronicar.
Dincolo de povestea în sine, Sarah Polley știe să pună în discuție teme precum siguranța copiilor, credința adevărată și libertatea de a gândi, de care au atâta nevoie aceste femei, dar și ideea precisă că numai o educație temeinică, făcută cu răbdare și iubire, îi poate feri pe băieții comunității să devină aidoma taților lor agresori.
Un film remarcabil, făcut cu durere, cu furie, cu tristețe, dar și cu iubire și speranță, „Ce spun femeile” nu a creat, probabil, toate dezbaterile pe care le-ar fi meritat, dar s-a bucurat de ecouri critice elogioase. „Ceea ce Polley realizează aici este o distilare inteligentă și incisivă a argumentelor lui Toews, concepute în mod eficient pentru claritate și concizie”, a scris Los Angeles Times, în timp ce IndieWire a apreciat: „Oricât de greu ar fi de imaginat, «Women Talking» este un film optimist și energizant, cu o inteligență ascuțită și un simț aparte al umorului, chiar dacă personajele sale râd adesea la fel de tare pe cât și-ar dori să plângă”. În fine, Variety a afirmat că „Întregul scenariu este conceput pentru a vă face sângele să fiarbă de revoltă, în timp ce conversația rezultată nu poate să nu insufle speranță, deoarece Sarah Polley le oferă acestor femei ocazia rară de a-și reinventa lumea”.
Produs de excepționala Frances McDormand, al cărei rol de aici, mic ca întindere, al unei femei complet tăcute, cu fața însemnată de o cicatrice cumplită, este de o expresivitate tulburătoare, filmul rămâne un eveniment cinematografic sobru și răvășitor, o dezbatere mai mult decât necesară, într-o epocă în care temele profunde riscă deseori să fie ocolite tocmai prin supralicitare sau trivializare voită.
De altfel, SarahPolley a povestit că, în momentul în care i-a spus lui Frances McDormand că îi este greu să facă față zilelor lungi și obositoare de filmare, departe de copiii ei, aceasta „a făcut o mică pauză” și a spus: „Ei bine, draga mea, bărbații au scris regulile acestei industrii, iar acest film se numește „Ce spun femeile“, așa că vom schimba aceste reguli!”.