Filmul „Anul Nou care n-a fost” triumfă la Veneția. Regizorul Bogdan Mureșanu: „Am vrut să construiesc o lume întreagă” | Interviu exclusiv

de Andreea Hentea, 08 septembrie 2024, 13:50

Filmul „Anul Nou care n-a fost” este marele câștigător al secțiunii Orizzonti la prestigiosul Festival internațional de film de la Veneția (desfășurat între 28 august și 7 septembrie), devenind, astfel, primul lungmetraj românesc de debut din istoria festivalului care a câștigat patru premii.

Regizorului Bogdan Mureșanu i-a fost înmânat aseară, în cadrul ceremoniei de închidere a Festivalului internațional de film de la Veneția, ediția a 81-a, premiul pentru Cel mai bun film din secțiunea Orizzonti – care premiază producțiile ce exprimă cele mai recente și valoroase tendințe în cinema. Filmul „Anul Nou care n-a fost” este primul lungmetraj românesc de debut care a câștigat patru premii în istoria festivalului, fiind distins, de asemenea, cu premiul FIPRESCI (acordat de juriul Federației internaționale a criticilor de film) pentru cel mai bun film din secțiunea Orizzonti și secțiunile paralele. Filmul a fost apreciat pentru regia ambițioasă, echilibrul artistic și al poveștii, pentru viziunea sa și castingul excepțional.

„Dedic acest premiu întregii echipe care a lucrat la acest amplu film, cu peste 40 de actori minunați. De asemenea, pentru că acest film amintește și despre viața sub un regim dictatorial, îl dedic tuturor oamenilor din lume aflați încă această situație, care caută demnitate, libertate și umanitate. Sper să aveți un An Nou așa cum am avut și noi!”, a spus regizorul Bogdan Mureșanu la primirea premiului.

Regizorul Bogdan Mureșanu a fost recompensat, de asemenea, pe 6 septembrie, cu premiul Bisato d’Oro 2024 pentru cel mai bun scenariu, din partea reprezentanților criticilor independenți prezenți la ediția a 81-a a festivalului, în cadrul unui eveniment special. Directoarea de imagine Boróka Biró a primit premiul Authors under 40 „Valentina Pedicini” – mențiune specială pentru imagine -, acordată de un juriu format din importante cineaste din Italia, sub egida festivalului „Venezia a Napoli. Il Cinema Esteso”.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Catalin Anchidin (@anchidincatalin)

Din juriul secțiunii Orizzonti, prezidat de regizoarea și scenarista americană Debra Granik, au făcut parte: scenaristul, regizorul și producătorul iranian Ali Asgari, regizorul și scenaristul sirian Soudade Kaadan, regizorul, scenaristul și producătorul grec Christos Nikou, actrița și regizoarea suedeză Tuva Novotny, cineastul maghiar Gábor Reisz și scenarista și regizoarea italiană Valia Santella.

Aplauze la toate proiecțiile de la Veneția

„Anul Nou care n-a fost”, primul lungmetraj de ficțiune semnat de Bogdan Mureșanu, care îi are pe Adrian Văncică, Nicoleta Hâncu, Mihai Călin, Andrei Miercure, Emilia Dobrin și Iulian Postelnicu în rolurile principale, obține, astfel, o performanță unică pentru un film românesc. Filmul a fost primit cu binemeritate aplauze la toate proiecțiile de la Veneția, beneficiind de atenția și aprecierea publicului, precum și a criticii internaționale.

Cronica din The Film Verdict a apreciat că „estetica epocii e tratată cu respect”, regizorul „realizează un caleidoscop al haosului controlat care pune în evidență realizările comune ale celor doi directori de imagine – Boróka Biró și Tudor Platon – și ale întregii distribuții, care își găsește perechea în scenariul precis și inteligent al lui Mureșanu”, iar satira sa ascuțită garantează faptul că „subiectul va transforma filmul într-o atracție în rândul iubitorilor cinema-ului de artă, în timp ce tonul ironic are potențial să stârnească interes și să devină mult mai popular pentru un public larg”.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 11

Filmul a fost, deja, achiziționat de prestigioasa companie Memento Distribution pentru a fi distribuit în Franța, în martie 2025. „Regia lui Bogdan Mureșanu și construcția poveștii sunt impresionante. Așteptăm cu nerăbdare să împărtășim publicului francez această realizare cinematografică”, a spus fondatorul Memento Distribution, Alexandre Mallet-Guy. În opinia sa, „Acest titlu românesc nu este doar un important film politic și istoric, ci și o tragicomedie în care poți asista la căderea regimului comunist și a lui Ceaușescu, prin ochii oamenilor obișnuiți care încă nu știu că urmează un moment extraordinar”.

Din distribuția filmului mai fac parte: Ioana Flora, Ada Galeș, Radu Gabriel, Dana Voicu, Vlad Ionuț Popescu, Manuela Hărăbor, Răzvan Vasilescu, Gabriel Spahiu, Marian Râlea, Vasile Muraru, Ion Sapdaru și mulți alții.

Filmul „Anul Nou care n-a fost” continuă și completează povestea din scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” (2018), regizat tot de Bogdan Mureșanu, cel mai premiat scurtmetraj românesc, cu Adrian Văncică și Ioana Flora în rolurile principale. Distins, în 2020, de Academia europeană de film cu premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj european și inclus pe lista scurtă a nominalizărilor la premiile Oscar, „Cadoul de Crăciun” vorbește despre tensiunea și frica generate după ce un copil le dezvăluie părinților conținutul scrisorii pentru Moș Gerilă, pe care a trimis-o prin poștă.

„Anul Nou care n-a fost” va fi proiectat, în prezența unor reprezentanți ai echipei, pe 13 septembrie la TIFF Sibiu (la cinema Gold) și în cadrul evenimentului „Noaptea Albă a Filmului Românesc” (la cinema Elvire Popesco). Publicul bucureștean va putea urmări filmul și în cadrul BIFF – Bucharest International Film Festival (pe 19 septembrie, la cinema Muzeul Țăranului și pe 25 septembrie la cinema Union, iar o parte din echipa filmului va fi prezentă și la TIFF Oradea (la Teatrul de Stat). Regizorul Bogdan Mureșanu va participa la proiecția specială din cadrul evenimentului Zilele Filmului Românesc la Chișinău.

Filmul va putea fi văzut în mai multe cinematografe din România și Republica Moldova din 24 septembrie, iar din 27 septembrie va fi difuzat în toate cinematografele din țară.

Bogdan Mureșanu: „Am vrut să construiesc o lume întreagă, populată de personaje credibile”

Regizorul Bogdan Mureșanu ne-a povestit, într-un interviu acordat în exclusivitate TV Mania (înainte de anunțarea celor patru premii primite la Festivalul internațional de film de la Veneția) despre lucrul la acest film impecabil regizat, scris și jucat.

TV Mania: Felicitări pentru acest nou film absolut extraordinar, pe care ar trebui să-l vadă toți românii!

Bogdan Mureșanu: Vă mulțumesc tare mult pentru aceste cuvinte, în numele meu și al echipei extraordinare a acestui film.

Cum v-a venit ideea de-a transpune excelentul scurtmetraj „Cadoul de Crăciun” în acest lungmetraj compus dintr-o sumă de povești despre viața românilor înainte de 1989? L-ați gândit de la început ca parte a unui ansamblu de istorii de acest gen?

Aș vrea să nu se înțeleagă că acest film este un scurtmetraj expandat, ci că îl include, remontat și scurtat, într-un ansamblu mult mai larg care implică zeci de personaje și o mulțime de scene în care acestea se dezvăluie și se intersectează. Iar în privința celei de-a doua întrebări, răspunsul este că da, am simțit încă de la filmările de la „Cadoul de Crăciun” că povestea de acolo era doar un fragment, o piesă într-un puzzle mult mai mare. Cu gândul ăsta, am păstrat costumul lui Adrian Văncică, interpretul principal din acel scurtmetraj, până ce i-a venit timpul să îl mai îmbrace o dată.

Cum ați selectat întâmplările prin care trec personajele din film, atât de tulburătoare la nivel individual, dar foarte relevante și la nivel social prin acel amestec de frică, îngrijorare, lipsă de speranță și lipsă de libertate care ne domina, mai tuturor, viețile?

Am avut în vedere un soi de caleidoscop al acelei zile și astfel am trecut prin mai multe tipologii de personaje și situațiile în care acestea ar fi putut să se regăsească. Ochiul de autor a privit astfel ca un Gulliver prin ferestrele mai multor vieți liliputane și ce a văzut acolo a pus în film. Am vrut să ating și subiectul demolărilor, și pe cel frontieriștilor, și să privesc în culisele unui teatru, sau să mă vântur cu personajele pe coridoarele televiziunii. Am vrut să construiesc o lume întreagă populată de personaje credibile, unele inspirate din realitate, altele inventate cu totul, care să surprindă acel sfârșit de lume din mai multe unghiuri.

Câți ani aveați la Revoluție? Ați trecut prin vreuna dintre situațiile punctuale înfățișate în film?

Aveam 14 ani și ceva. Am trecut prin multe, poate prea multe pentru un puști de vârsta aia, dar niciuna atât de asemănătoare cu ceva ce este în film. Poate situația din „Cadoul de Crăciun”.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră Revoluția din 1989, ce v-a oferit?

Pentru România, a însemnat redobândirea demnității. Iar pentru mine personal, posibilitatea să am o viață normală. M-am întrebat adeseori ce aș fi făcut într-o țară atât de strâmbă și dezumanizată ca cea de atunci. Nu am un răspuns. Acum îmi este ușor să îmi imaginez că aș fi fost un răzvrătit, dar cine știe!?

„Dacă am avea loc, aș scrie numele fiecărui om din această extraordinară echipă”

Povestiți-ne un pic despre scenografia lăudabilă, care evită orice element al epocilor ulterioare. Cât a fost de complicat să evitați mașinile, reclamele, înfățișarea diferită a străzilor, clădirilor, culorile diverse și orice alt element de decor contemporan?

Scenografia și locațiile au fost subiecte foarte dificile de atacat în Bucureștiul de azi. Cum bine știți, noi aveam o tradiție din a ne otrăvi fântânile și din a ne incendia istoria cu toate obiectele ei de recuzită. Nu mai avem aparatură funcțională din acea vreme, așa încât o mare parte din scenariu a stat permanent sub semnul unei mari improbabilități.

Trebuia să refacem un studio TV din acel an și asta a părut o vreme că nu ne va ieși. Am lucrat, însă, cu un cuplu de scenografi, Iulia și Victor Fulicea, care, împreună cu departamentul lor de recuziteri, au făcut posibilă filmarea. Altfel, cum vă închipuiți, e foarte dificil să mai găsești un colțișor de București nealterat de cei 35 de ani de capitalism. Și o spun fără vreun regret! Dar nouă ne-a fost greu să ne așezăm privirea camerei pe unde am fi vrut. Tot timpul era câte un obstacol: ba un aer condiționat, ba niște termopane imposibil de scos în post-producție și așa mai departe.

A fost o întreagă aventură să găsim ce aveam nevoie. Adeseori, directorul de film, Marian Pascale, mi-a vândut niște ponturi cu locații care arătau trăznet dintr-un unghi sau altul și așa am diminuat orbecăiala printr-un oraș teribil de metamorfozat dintr-un hău beznos într-o metropolă plină de zgomot și lumini. Bucureștiul, pe lângă că era un oraș întunecat în anii aceia, mai era și un oraș tăcut după o anumită oră. Ceea ce nu mai este deloc valabil acum, când s-a transformat într-unul din locurile cele mai poluate fonic din Europa. Deci, iată că și la sunet am avut ceva probleme.

Costumele evocă, și ele, uluitor, monotonia, cenușiul existenței de atunci, frigul din casă, dar – laolaltă cu recuzita – sugerează și diferențele dintre cei privilegiați și oamenii obișnuiți (nu oricine avea portocale, mobilă nouă, „din fabrică”, aparate de radio care prindeau „Europa liberă”).

Da, costumele, machiajul, coafurile merită toate aplauzele. Dana Anghel, Iulia Roșeanu, respectiv Domnica Bodogan. A fost și aici altă muncă (aș fi zis sisifică, dar aș fi greșit pentru că noi am reușit să împingem acel bolovan până pe coama dealului) care retrospectiv îmi pare teribil de amănunțită și de bine făcută. Dacă am avea loc, aș scrie numele fiecărui om din această extraordinară echipă. Uneori, ne-au ajutat și cei din TVR (coproducători ai filmului) cu unele costume, mai ales cele care apar în Plugușorul Patriotic, o emisiune ridicolă de proslăvire a conducătorului iubit, la care unul dintre personaje este forțat să ia parte. Nu zic mai multe pentru a nu risipi din eventuala plăcere de a descoperi mai multe în cinema.

Povestiți-ne mai mult despre cum ați conturat personajul mamei, interpretat de Emilia Dobrin, care are o mobilă de calitate, „ca pe vremuri”, un serviciu de cafea din porțelan veritabil și o jachetă în genul celor aduse, mai curând, „de la pachet”. Și despre actrița jucată de Nicoleta Hâncu, mult mai emancipată decât ceilalți. Despre farmacista Danei Voicu, care sugerează, dincolo de cele câteva replici, un întreg capitol de „relații” și subordonări între vânzător și client, indiferent de marfa vândută. Sau obiectele din casa familiei terifiate de scrisoarea copilului – de la penarul de lemn uzat la bibelourile de pe rafturi, la mobilier și la ciorba mâncată de capul familiei seara, când vine obosit de la muncă. La fel – echipa din televiziune.

Margareta este personajul meu favorit. Iar felul în care îi dă viață Emilia Dobrin (o știți din minunatul „Secvențe”, al lui Alexandru Tatos) este uluitor, cel puțin pentru mine. Este un soi de actorie în care tumultul interior nu iese la suprafață decât prin mici străfulgerări de mânie sau regrete.

Cât privește personajul jucat de Nicoleta Hâncu, aici totul este hiperbolizat. Este și partea tarantinescă din film și Nicoleta, alături de Gabriel Spahiu și Floriela Grapini, sunt protagoniștii unei scene care continuă să mă amuze și acum, după atâta vreme. Ceea ce vă asigur, nu este puțin lucru.

Am avut parte de mai multe episoade de total fun, cum ar fi de pildă toate bucățile în care Radu Gabriel, Mihai Călin, Ion Sapdaru și Marian Râlea încearcă să repare o catastrofă din viața lor de televiziune. Situația este de un ridicol fără margini, mai ales în acel context istoric. Cât despre Dana Voicu, farmacista care funcționează pe Distonocalm, ascunzând, poate, și ea, o tragedie în viața personală, merită, vorba unui regizor sârb care a văzut filmul, Oscarul pentru cel mai bun personaj secundar. Vă invit la film să-i dați sau nu dreptate acestui amic.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 4 / 11

Vorbiți-ne și despre provocarea de-a construi limbajul personajelor, pentru că e clar adaptat acelor vremuri și cred că a fost la fel de greu să „curățați” replicile de expresiile de azi cum a fost să evitați înfățișarea contemporană a orașului.

Da, pe cât de greu a fost să reconstituim o epocă la nivelul ochiului, a ceea ce se vede la cameră, pe atât de greu a fost să adaptez replicile personajelor vremurile de atunci. Am încercat să nu gafez teribil și pentru asta am mai întrebat în stânga și-n dreapta pe cei mai în vârstă decât mine. Uneori nu îmi aminteam numele unui medicament, alteori un cuvânt îmi părea suspect de modern. Alteori, intonația nu mi se părea justă. Noi acum vorbim altfel, ne comportăm altfel. Până și de dansat, dansăm altfel. Mi-am dat seama de asta urmărind un documentar despre discotecile din Comunism. Cred că am văzut o mulțime de imagini de arhivă, în așa fel încât să reușim să fim fideli acelor timpuri. Un exemplu – am rămas uimit de cât la modă era mustața pe atunci, așa că am vrut să am și eu doi-trei mustăcioși în film.

Cum ați construit acea combinație de ingeniozitate, disperare și umor negru tipic românească, de care mulți dintre ei dau dovadă?

Nu știu să vă răspund la întrebarea asta. Am încercat să finalizez scenariul vreme de un an de zile sau poate doi, deși aveam poveștile scrise, însă, nu reușeam să le leg. La un moment dat, am văzut finalul filmului. Atunci am știut ce soi de film trebuie să fac și am început să îl scriu a rebours. De la sfârșit către început. Iar restul ingredientelor sunt, cred, o marcă personală pe care îmi este foarte greu să o demontez aici. Și poate nici nu aș reuși.

Știu doar că mi-am propus să fac un film bogat în evenimente, deși nu în acțiuni. Un film de suspans mereu în crescendo, până când tensiunea acumulată cere o iminentă eliberare. O explozie în care să se consume toată energia adunată în interiorul acestei lumi aflată în ultimele ei momente. Dacă am reușit, voi afla din reacțiile publicului.

Cum ați construit echilibrul subtil între toate aceste povești care exprimă cuprinzător, nuanțat și atât de tulburător viața noastră de atunci? Cât a durat documentarea și cât a trebuit să lăsați deoparte? De extraordinar impact este și încercarea, cumplit finalizată, a celor doi tineri de-a trece Dunărea și detaliul înduioșător de candid al cutiuțelor de alifie chinezească.

În primul rând, am studiat scenariilor filmelor care sunt făcute după o tehnică narativă similară, anume multiplot sau multistory și nu sunt multe pe lumea asta, tocmai pentru că e dificil să dibuiești ritmul, dozajul și echilibrul între toate aceste elemente narative. Apoi m-am lăsat purtat de intuiție pentru că mi se pare că filmul seamănă cel mai tare cu muzica, nu cu literatura. Am avut în minte o analogie cu un bolero și așa am construit scenariul. De la scenariu la montajul final este, însă, o cale lungă în care s-au mai petrecut câteva permutări între scene și așa mai departe.

În ceea ce privește documentarea, a durat ceva. Îmi vine să zic în glumă că am început să mă documentez încă de când m-am născut în acea țară nefericită. Acum, Slavă Domnului, nu mai este așa. Știu atât de multe povești de atunci și unele atât de tulburătoare, încât aș mai putea face un film. Poate o să scriu niște povestiri. E una în care osemintele unui vlăstar domnesc sunt dezgropate din cimitirul unei mânăstiri care urma să fie demolată și reîngropate pe ascuns cu slujbă religioasă într-altă parte. Securitatea a aflat de slujba religioasă și a ieșit un mic scandal. Ar putea avea titlul „Cea de-a doua moarte”. În fine, planuri din care nu știu niciodată ce va ieși.

Pentru că ați menționat istoria celor doi studenți care vor să fugă din țară tocmai când regimul se prăbușește, pentru mine a fost obligatoriu să am și această bucată de road movie în montajul final. Din două motive: unul pentru că e o rațiune bună să mai ieșim din interioarele comuniste și doi pentru că a fost un fenomen. Din păcate nu este suficient de bine cercetat, astfel încât să știm câți tineri au murit încercând să treacă granița. Defileul Dunării este un loc minunat la suprafață. În adâncuri este un uriaș cimitir. Vedeți acum rolul acelor cutiuțe de alifie chinezească? Îmbracă în haine comice un fapt atât de trist. Treaba asta cu râsu’-plânsu’ cred că este profund românească, de aceea „Anul Nou care n-a fost” este o tragicomedie.

„Cred că noi toți am fost uluiți de reconstituirea atât de fidelă a unor spații pe care le văzusem doar în fotografii”

Cum ați colaborat cu această întreagă distribuție fabuloasă pentru a obține această armonie și pentru a păstra, totodată, dinamismul poveștii? Ce a însemnat pentru dumneavoastră, pentru actori și pentru ceilalți membri ai echipei, la nivel emoțional, reconstituirea atât de vie a acelei lumi și imersiunea printre programe de televiziune omagiale, case friguroase, teamă, întuneric, ascultare a telefoanelor și întrerupere a gazelor – printre multe altele?

Da, peste 40 de actori pe care, sper eu, i-am adus la aceeași cheie de joc. A fost o bucurie. A fost partea luminoasă a producției acestui film. Am legat și prietenii în urma acestei experiențe, mai cu seamă cu cei doi tineri care joacă în rolurile studenților. Altfel, pe toți îi privesc acum cu admirație și recunoștință. Distribuția filmului am alcătuit-o împreună cu buna mea prietenă Viorica Capdefier, și, după cum intuiți, nu a fost deloc ușor să potrivim fizionomiile, vârstele, felul de a fi al acestui întreg ansamblu de actori.

Cred că noi toți am fost uluiți de reconstituirea atât de fidelă a unor spații pe care le văzusem doar în fotografii. Departamentul de locații și cel de scenografie s-au mișcat atât de repede, încât am avut putința de a repeta în acele locuri înainte de filmare. Iar asta cred că a adăugat mult adevăr acestei ficțiuni.

Filmul ar trebui văzut de toți românii, așa cum spuneam, pentru reamintirea unor lucruri esențiale care țin de echilibrul și de libertatea noastră (mă refer la publicul matur) și pentru înțelegerea (de către tineri, mai ales) a adevărurilor istoriei pe care am trăit-o, la care un film atât de autentic și convingător poate contribui esențial. Ați avut deja semnale despre cum ar putea fi receptat de tineri?

Da, cred că li se va părea un film cool. Un film retro.

Ce înseamnă – pentru dumneavoastră și pentru întreaga echipă – selecția la un festival cu imens prestigiu, precum cel de la Veneția?

Mergem cu alai mare la Veneția, sprijiniți deConceptual Lab by Theo Nissim, Ministerul Culturii, Centrul Național al Cinematografiei, Institutul Cultural Român, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică, DACIN SARA, UCIN. Altfel, eu prefer să mă gândesc ce voi face de acum încolo. Pentru mine este un capitol încheiat „Anul Nou care a fost”.

Vă doresc mult, mult succes și vă țin pumnii strâns pentru Veneția (dar și pentru premiera românească!), să fiți răsplătiți cu aplauze, aprecieri și cu un premiu binemeritat!