Homepage / Cinema

„Familiar”, o poveste despre modul în care trecutul răvășește viața unei familii, a intrat în cinematografe

de Andreea Hentea, 26 ianuarie 2024, 14:09

Cu noul său film, „Familiar” (2023), Călin Netzer explorează din nou conflictele din interiorul unei familii, pornind aici de la o premisă mult mai gravă și acuzatoare decât cele din filmele anterioare. Filmul adâncește, cu fiecare cadru, drama unui om care sapă cu îndârjire după un adevăr pe care nu-l poate îndura.

Cazul regizorului din film, Dragoș Binder (Emanuel Pârvu), se anunță dramatic și complicat încă din scena de început, în care personajul său devastat plânge în hohote, emanând slăbiciune și neputință. Este cheia în care evoluează eroul de-a lungul întregii povești, care îl surprinde chircit în sine și derutat, furios și intolerant, săpând șanțuri între el și ceilalți prin replici șfichiuitoare, agresiune fizică și pretenții imposibile. Totul e cu atât mai respingător cu cât răbufnirile acestuia se varsă pe oamenii cei mai apropiați lui, părinții și cele două iubite – fosta și actuala.

Furiile trecutului

Cea mai recentă revoltă (care declanșează un vârtej de angoase și complexe vechi) i se trage din hotărârea de-a face un film despre emigrarea familiei sale în Germania, în anii ’80, prilej cu care regizorul descoperă în istoria propriei familii lucruri reprobabile. Pornind să cerceteze dosarele părinților de la CNSAS (dintre care al mamei lipsește), Binder află – cu ajutorul fostei iubite, Ilinca (Iulia Lumânare), cea care îl ajută să-și ducă la capăt cercetarea – despre adulterul și minciunile care au intervenit între părinții lui, despre faptul că mama lui, Valeria (Ana Ciontea), era informatoare, despre interese meschine drapate în sacrificii pentru copil și despre un personaj duplicitar, Harald Stern (Vlad Ivanov), plecat pe vremuri în Germania Federală, cu ajutorul căruia se spera că familia va ieși din impas.

De aici, conflictele regizorului cu lumea încep să se manifeste orbește, lovind în toți cei din jur, dar nescutindu-se nici pe el de dezgust și deznădejde. De la scandalul – convingător zugrăvit – cu tatăl (Adrian Titieni), care sfârșește grotesc în lovituri cu pumnii, emanând ură și nemulțumiri dospite în ani, la certurile continue cu mama, care îi spune că „a vrut, dar n-a știut să-l ferească de toată nenorocirea” ieșită tardiv la iveală, toate îndoielile, sila și dezorientarea personajului se transformă într-o menghină care îl apasă continuu în tâmple, dându-i migrene, intoleranțe și un rictus chinuit și vinovat. Chiar încercarea de-a fi tandru cu noua iubită, Alina (Victoria Moraru), fotomodel, plecată în străinătate pentru trei luni, se transformă într-un șir de minciuni și șmecherii. Egoismul suprem este atins însă atunci când Binder îi cere Ilincăi, care este actriță, să-și anuleze spectacolul în care joacă, doar pentru a veni în Germania să-l ajute în ancheta sa dusă până în pânzele albe.

Înfrângere totală

Pornit de la o temă mai mult decât necesară, și anume dramatismul cu care un istoric familial plin de compromisuri continuă să răvășească prezentul multor oameni, filmul vorbește despre importanța asanării unui trecut echivoc și a asumării lucide a adevărului, dar adaugă aspectului terapeutic al acestui demers o porție imensă de culpabilități și lașități personale ale lui Binder. Ceea ce reiese, până la urmă, este că el însuși moștenește tarele de caracter de care îi e atât de silă când le descoperă la familia lui și că ceea ce reușește cu vârf și îndesat este să își ignore, lovească sau umilească persoanele apropiate fără să aibă măcar alibiurile șubrede folosite cândva de ai lui. Faptul că regizorul Călin Netzer însuși apare în cadru, la început, punctând o nuanță, subliniază, încă o dată, familiaritatea sa cu tema conflictelor dintre părinți și copii, atât de bine surprinse în anteriorul „Poziția copilului” (care i-a adus Ursul de Aur și premiul FIPRESCI la Berlin, în 2013). Fie că a încercat – sau nu – pe propria piele amărăciunile pe care încearcă să le exorcizeze aici, el transformă imposibilitatea eliberării din atmosfera irespirabilă creată de atâtea revelații dureroase în ax psihologic al filmului, subliniat de aerul de animal prins în cușcă pe care Emanuel Pârvu îl imprimă în permanență personajului său. În tandem cu interpretarea intensă a Anei Ciontea și bine reliefat de scena dură în compania lui Adrian Titieni (care își construiește precis personajul tatălui), actorul exprimă aici cartea unei înfrângeri totale, din care cu greu se poate ieși cu fruntea sus, în fața unei istorii care a trecut cu tăvălugul peste oameni, deformându-le definitiv demnitatea.