EXCLUSIV. Interviu cu Marius Stan, românul din serialul „Breaking Bad”

Material realizat de Ruxandra Grecu 

TVMania: Cum ați ajuns să jucați în „Breaking Bad”?

Marius Stan: Eram în Los Alamos, la un institut de cercetări de acolo. E un oraș mic, cam 20.000 de locuitori, pe vârf de munte, în statul New Mexico. Și copiii noștri, care erau atunci unul în liceu, unul în școala generală, au aflat că se încep filmările la un nou serial în Albuquerque, care era la două ore de noi de mers cu mașina. Și au vrut și ei să vadă cum e să fie în figurație, extras cum se numește. Fetița avea 14 ani, trebuia să meargă și părinții cu ei. Atât soția, cât și copiii au fost selectați, au apărut în primul episod din serial. 

Producătorii având nevoie de un actor pentru rolul acestui proprietar s-au uitat  printre fotografiile realizate la casting și au zis: hai să încercăm pe altcineva, că era un rol foarte simplu, o singură replică și aceea scurtă. M-au chemat pe mine, am spus replica, am vorbit cu Vince Gilligan, producătorul, probabil că i-a plăcut cumva de mine. Personajul cu etnicitate incertă la început, nu se știa ce naționalitate e, a devenit un român. Am avut chiar și câteva replici în românește, la telefon și cam așa. 

Și apoi în fiecare sezon au mai readus acest personaj, puține, vreun episod ca să-l păstreze în memoria oamenilor. Și în sezonul patru acțiunea s-a mutat la spălătorie… Cu mai multe episoade consistente. Vânzări, cumpărări, activități. 

Și de aceea le spun tuturor care vor să fie într-un film să se ducă la o audiție. 

Sună ca una din acele povești cu „Visul american”. Când v-ati dus în Statele Unite ați avut un vis american?

Am avut, dar nicio legătură cu cinematografia. Visul meu era să reușesc în activitatea de cercetare științifică, ceea ce cred că s-a împlinit. Asta a fost un bonus, ca să zic așa. O supriză cât se poate de plăcută, pentru că nu sunt un actor care a trecut prin pregătire, educație. N-am mai jucat niciodată în nimic înainte de asta. 

Nu mi-am închipuit că o să joc un rol într-un serial atât de apreciat. 

Cum este Vince Gilligan, omul care a creat această poveste întunecată? 

E un om foarte plăcut, zâmbitor, cu un zâmbet frumos și am discutat lucruri… E foarte surprins de faptul că eu nu am nicio experiență ca actor și m-a încurajat….

Cum a fost prima scenă?

Inițial deci aveam doar o scenă. Câteva cuvinte. Eu intram și ziceam: „Hey, Walt! I need you outside to wash down a car” („Am nevoie de tine afară, să speli o mașină”). Și se pare că am făcut bine, am încercat scena în diverse moduri… Mai încolo a apărut ideea de a avea un conflict între personajul principal și mine, pentru că ar contribui la decizia lui de a se răzvrăti. Personajul avea multe probleme. Walter White. Aflase că are cancer, nu aveau bani… Acum și șeful ăsta care îi face viața amară. Și apoi s-a făcut un conflict. Cine a văzut episodul știe că s-au spus și s-au făcut lucruri foarte interesante acolo. Mi-au cerut permisiunea la tot pasul. Putem să facem asta? Putem să facem asta? Eu crezând că va fi prima și ultima dată când am de-a face cu el, nu mă interesa foarte tare.

A fost drăguț că Bryan Cranston și cu mine ne împrietenisem un pic așa și glumeam, râdeam, mergeam la masă și p-ormă filmam scene din alea care erau foarte violente. Și apoi mai luam o cafea, mai stăteam de vorbă… 

Ce v-a surprins apropo de ce presupun filmările pentru un serial?

Mai mult lucruri. Poate cel mai mult m-a surprins disciplina pe care o impuneau regizorul și producătorii pe platou. Actorii și cei de la lumini, sunet, machiaj și toți trebuiau să se prezinte la o anumită oră specificată la minut. Bryan Cranston trebuia să fie acolo la 8 si un sfert. Sau la 6 si 23. Nu mă așteptam la asta. Vedeam mai boemă lumea cinematografiei. Credeam că sunt mai artiști. 

Toți erau pregătiți, se sprijineau unul pe altul. Am învățat rolul pe care îl joacă fiecare. 

Am învățat rapid și cu ajutor de la Bryan Cranston că imaginea și sunetul sunt prinse, capturate, cu un nivel de calitate extraordinar. Nu trebuie să vorbești foarte tare, poți să și soptești. 

Ce ați învățat de la Bryan Cranston, unul dintre cei mai mari actori din prezent?

Știam un pic de el de la „Malcolm in the Middle” (un sitcom al anilor 90 – n.r.), un personaj pe care l-a interpretat acolo și care mi-a plăcut foarte mult. El este cel care mi-a atras atenția că nu trebuie să vorbesc foarte tare, că pot să șoptesc… Mi-a mai dat niște indicații referitoare la cât de repede trebuie să spun replicile. Să nu mă grăbesc. 

Un lucru pe care mi l-a spus el și m-a impresionat pentru că aveam senzația că un actor de talia lui obține roluri destul de ușor. Dar mi-a spus că cel mai greu lucru pentru un actor e să obțină un rol. După aceea interpretarea și a face rolul să fie de calitate e partea mai ușoară. Dar că există o continuă luptă să obții roluri noi. Acum bănuiesc că nu mai are această problemă. Dar la vremea respectivă asta era unul dintre aspectele pe care le-am discutat. 

Am mai primit sfaturi de la Anna Gunn (interpreta lui Skylar White – n.r.), de la regizori, evident. Nici nu știam cum să mă mișc, ce să fac, ce zgomote sunt permise. 

Am observat că de fapt actorii de film trebuie să se miște foarte puțin în timpul prim-planurilor, că altfel ies din cadru. 

Păreți un tip blând, dar personajul dumneavoastră, Bogdan, este un tip cam neplăcut. Cum ați accesat acea latură a personajului?

Eu am înțeles rapid că există o diferență și trebuie să existe între mine ca persoană sau actor și personaj. E cu totul altcineva, cu toții colaborăm la crearea personajului, scenarist, regizor, producător. Am făcut cât am putut de bine ca acest Bogdan să fie un imigrant, care e un tip cumsecade dar trece prin momente grele, nu are suficienți bani, poate business-ul nu-i merge așa bine. Nu e neapărat un om rău… Iar Walter White era un angajat de care avea nevoie și de care nu era foarte mulțumit. 

Ați avut reacții pe stradă de la oameni, în Albuquerque? 

Am avut și mai am chiar și după atât timp, oamenii mă opresc pe stradă, pot să zic așa, de câteva ori pe lună. Uneori de 2-3 ori în aceeași zi, în cele mai neobișnuite locuri. La magazine, la aeroport, pe stradă foarte mulți, în bibliotecă, în metrou… 

Unii vin imediat și zic: „Hey, Bogdan!”, cunosc personajul. Alții studiază întâi pe internet ca să vadă cum mă cheamă. Și după câteva minute de studiu îmi spun „Hey, Mr. Stan!”. Marea majoritate vor să facă o fotografie și s-o pună imediat pe Instagram sau pe Facebook. Întotdeauna accept cu plăcere.