Din 17 martie încolo, serile de marţi (de la ora 21.00) aduc pe History episoade noi din reality-show-ul „Războiul depozitelor”. Prin intermediul postului amintit, „TVmania” a mers la filmările emisiunii, la Los Angeles, apoi a stat de vorbă cu câteva dintre vedetele show-ului (Dan şi Laura Dotson, Rene şi Casey Nezhoda, Mary Padian, Jarrod Schulz şi Brandi Passante).
Citiţi mai multe despre Dan şi Laura Dotson în cele ce urmează: cei doi comisari de licitaţie (persoană responsabilă de administrarea licitaţiei) ne-au povestit când sunt deschise, de fapt, depozitele din emisiune şi cum un vis al Laurei i-a anunţat că vor ajunge la TV.
„TVmania”: Cum funcţionează sistemul depozitelor prezentate în emisiune?
Dan: Afacerile cu depozite au început prin 1985. Oamenii au atât de multe porcării, încât le pun în depozite. Şi dacă nu plătesc chiria timp de două luni, proprietarii spaţiior ne sună şi noi le vindem. Dar nu e aşa simplu. Trebuie să-i sune, să îi anunţe prin poştă, să publice în ziar… Abia după aceea apărem noi şi le vindem. Am început în 1974, bunicul şi mama mea au fost licitatori. În 1985 au apărut depozitele, dar eu îmi fondasem compania în ’83. Eu şi Laura suntem împreună de 20 de ani.
Laura: După ce suntem sunaţi, noi deschidem depozitele şi ne asigurăm că nu conţin nimic ilegal şi apoi se pune alt lacăt pe spaţiul respectiv. Persoana care a închiriat spaţiul are daune zilnice…
Dan: Dar o dată ce se anunţă oficial că spaţiul e scos la licitaţie (online sau în ziar), se anunţă „O să-ţi vindem lucrurile la ora asta, în ziua asta” şi „Cam asta o să vindem”. De asta, în emisiune vedeţi cum se taie lacătul, dar asta e de faţadă. Asta se întâmplă prima dată cu trei săptămâni în urmă, filmăm totul, avem doi martori, nu intrăm niciodată în ele decât dacă e neapărată nevoie. Dacă găsim arme înăuntru, un laborator de droguri, atunci intrăm şi filmăm totul, pentru că oamenii care au pierdut lucrurile le pot recupera până în ultima secundă. Dacă sunt în timpul licitaţiei şi proprietarul vine cu toţi banii, sunt obligat să mă opresc. Deci dacă intrăm şi răscolim lucrurile, iar apoi proprietarul plăteşte tot, ne poate da în judecată. Sunt daune foarte serioase când e vorba să iei lucrurile cuiva şi să le transferi în proprietatea altuia, poţi avea probleme serioase dacă nu respecţi legea. De asta nu intrăm, analizăm totul de la uşă: o deshidem cu 3 săptămâni înainte, camerele filmează tot şi facem un inventar.
Aţi găsit vreodată ceva ilegal?
Dan: Am găsit de toate, de la o bandă desenată cu Superman care s-a vândut cu 2,6 milioane de dolari, la 360 kg de Oxicodonă (opioid puternic – n.r.), arme…
Laura: Cadavre…
Dan: Obiecte legate de Beach Boys… Am vândut un depozit în care erau creaţii ale lui Alberto Vargas, artistul care în Al Doilea Război Mondial făcea desenele pin-up de pe avioane, făcea desenele din „Playboy”… S-a născut în 1896 şi, după ce a murit, toate lucrurile lui au fost depozitate într-un spaţiu vândut de mine. Lucruri în valoare de probabil vreo 2 milioane de dolari, vândute la patru oameni diferiţi. La „Războiul depozitelor” nu aflăm niciodată povestea din spatele depozitelor, nu vrem să ştim nimic negativ, de ce şi-au pierdut lucrurile, de ce le lasă acolo. Nu poţi să ştii de ce abandonează oamenii lucrurile: uneori divorţează, îşi pierd slujbele, înnebunesc, moştenesc ceva depozitat şi nu vor să se ocupe de asta, sunt leneşi. Există un milion de motive pentru care lucruri frumoase ajung în depozite. De cele mai multe ori sunt porcării. Afacerea asta e ca o maşină de sloturi din Las Vegas: dacă e să câştigi ceva, foarte bine, dar tragi în continuare de mâner, despre asta e vorba.
Laura: De asta cumpărătorii profesionişti din emisiune merg la multe licitaţii: uneori cumpără un spaţiu excelent, alteori cumpără 10 şi toate sunt pline de porcării, care ajung la gunoi.
Dan: Şi nu vorbesc despre depozitele la care pierd bani.
Cum aţi ajuns în emisiune?
Laura: În 2009, am început să postăm filmuleţe pe YouTube, mi-am cumpărat o cameră de filmat ieftină. Dan face asta de la 11 ani, are 52 acum, face asta de 41 de ani.
Dan: Mă înregistram când eram mic. Aveam un sac de gunoi plin de casete. Şi când m-a părăsit prima mea soţie – pentru un grădinar tatuat – m-am mutat la mama şi am dus sacul acasă, iar ea a crezut că e gunoi şi l-a aruncat. Şi am pierdut tot. Aşa că Laura a spus „O să iau o cameră video” şi eu, ea, fiul meu şi câţiva nagajaţi am început să urcăm filmuleţe pe YouTube. M-am uitat la mine şi mi-am spus „La naiba, îmi place tare mult! Aş putea să apar la televizor!”. Am apărut amândoi la câteva concursuri TV… În 2009, economia s-a prăbuşit şi în 18 luni ne-au căutat 27 de companii de producţie pentru o emisiune. Am semnat un contract pe 6 luni cu una, care nu a înţeles cu ce ne ocupăm noi. Mai aveam 40-50 de zile din contract şi Laura are un vis…
Laura: Sunt un pic nebună, visez nişte lucruri reale…
Dan: E nebună rău! Nu mă laşi să vorbesc? Crezi că o să pari mai normală dacă povesteşti asta? Nici la porno nu mă pot uita fără să mă prindă! Se trezeşte şi îmi spune „Cred că te uiţi la porno”. „Nu, nu mă uit!”
Laura: (râde) Cu mine cum rămâne? Vreau să eu să mă uit!
Dan: Aşa… şi se trezeşte şi îmi spune „Pe 2 septembrie 2009, o să ne contacteze compania A-Z Productions, cu birouri în New York, Miami, Memphis şi L.A. Şi pe 14 octombrie o să semnăm contractul cu un post TV”. Şi primesc un mail pe 2 septembrie, nu de la A-Z, ci de la North-South Productions, care au birouri în New York, Miami, L.A. şi nu au şi în Mephis (Tennessee), dar au în Knoxville (Tennessee). Şi semnăm contractul. Pe 13 octombrie primim un email de la ei: „O să le propunem show-ul vostru celor de la postul History” şi eu mă gândesc „Da, ştiu că o să faceţi asta”.
Laura: Când am început pregătirea pentru „Războiul depozitelor”, aveam deja o listă de nume care ar fi potrivite pentru emisiune.
Cât de greu e să înveţi să licitezi atât de rapid cum o faci tu?
Dan: (glumind) Cred că te-aş putea învăţa în 10 minute… În 1974, la 11 ani, m-am uitat la bunicul meu şi am spus „Vreau să fiu licitator”. După 3 sătămâni, făceam asta şi de atunci nu m-am mai uitat înapoi. Cu cât o faci mai mult, cu atât devii mai bun. Nu contează neapărat rapiditatea, contează să comunici clar şi precis cu oamenii. Dacă ştiu că vrei să cumperi ceva, o să stau cu ochii pe tine, dacă nu, mă uit la tine, dar sunt atent la tot ce e în jur.
Te foloseşti de asta în viaţa de zi cu zi? Comanzi cafea foarte rapid de la Starbucks, de exemplu?
Dan: Uneori, de amuzament, da. Discursul meu e un mod de comunicare. „Cine îmi dă 1 dolar? 1 dolar aici. Cine îmi dă 1? Tu? Sau tu? 1, unde? 1 dolar, mulţumesc! Acum 2. Îmi dai 2, am un 2 aici, 2 dolari, 3, unde 3, 3 aici, vrei să licitezi 3? 3,50?” (vorbeşte din ce în ce mai repede, până când nu se mai înţeleg decât cifrele)
Cum vă înţelegeşi cu colegii de emisiune, sunteţi priteni cu toţi?
Dan: Nu suntem la fel ca şi cumpărătorii, care fie îţi sunt simpatici, fie nu. Eu şi Laura nu prea suntem duşmăniţi. 3-5% poate, în timp ce ceilalţi au 30% duşmani.
Laura: Sunt unii oameni, ca Dave Hester: nu-i plac ceilalţi cumpărători, eu nu-l plac pe el prea mult.
Dan: Dave e probabil omul care ne urăşte cel mai mult. Dar publicul ne vede drept arbitri, trebuie să fim corecţi cu toată lumea. Dacă cineva e nesimţit cu mine, nu trebuie să vorbesc cu el. Nu ţin neapărat să vorbesc cu el.
