Florin Dumitrescu (36 de ani) este astăzi unul dintre cei mai apreciați chefi bucătari din România. Fostul jurat de la „Chefi la cuțite” a început să lucreze în bucătărie la 15 ani și a ajuns să ţină în mâini frâiele unor restaurante la doar 24 de ani. Şi totul a pornit de la o excursie la mare şi o emisiune TV.
Când a fost întrebat, în clasa I, de doamna învăţătoare ce vrea să se facă când va fi mare, elevul Florin Dumitrescu a răspuns, sincer, „Nu ştiu”. „Toată lumea se gândeşte la 7 ani că vrea să devină avocat şi nu le iese”, ne-a povestit acum câțiva ani Florin Dumitrescu.
S-a apucat de polo de performanţă (a fost campion naţional de 2-3 ori, cu Steaua) şi pe la 14 ani s-a produs declicul, într-o vară când avea nevoie de bani ca să meargă la mare.
Soluţia a fost să se angajeze în cartier, undeva. „Şi după nu ştiu câte dezbateri cu ai mei am ajuns la concluzia că ar fi bine să fac ceva de viitor. Nu ştiam în ce zonă s-o apuc, ca sportiv ai o viaţă până la maxim 35 de ani. Hai 40, că eu eram portar. Am văzut la televizor o emisiune cu un bucătar care gătea, era în alb, curat îmbrăcat, cu unghiile făcute OK şi foarte îngrijit şi mă gândeam să încerc şi eu, e ceva de viitor. Şi m-am dus la taică-miu şi i-am zis «Vreau să mă fac bucătar»”.
Cum domnul Dumitrescu era prieten cu angajaţii de la cel mai bun restaurant de atunci din Capitală, „La Provence”, Florin a aterizat în bucătăria de aici. „Când am văzut prima oară o roată mare de parmezan, am crezut că-i o bucată de săpun de casă şi mi-era frică să gust din el”, îşi aminteşte, amuzat, Florin.
La 19 ani, Florin Dumitrescu gătea în Italia şi la 23 era deja bucătar-şef (la „Escargot”, în Bucureşti). A schimbat zeci de locuri de muncă, pentru a învăţa mereu. De la fiecare restaurant unde a lucrat a învăţat să gătească tot meniul şi a trecut la următorul.
În 2002, a început de jos, de la spălat faianţă, curăţat morcovi, menţinut curăţenia în camera frigorifică şi furnizarea garniturilor pentru toate farfuriile din restaurant. A făcut şi şcoala de bucătari (la cerinţele patronilor), dar atunci şcolile de bucătari erau, la noi, foarte jos ca nivel. „În 2004, mie mi s-a desenat ceapa pe tablă şi mi s-a explicat cum se toacă”. Uşor-uşor a început să prindă şi să nu i se mai pară atât de greu să ţină minte sute de reţete.
„Ajungi chef în momentul în care eşti capabil să faci totul perfect. Munca în restaurant are părţile ei foarte bune, după un timp ajungi cineva, indiferent de cât de idiot eşti, dacă-ţi doreşti foarte mult, ajungi cineva”.
Acasă, mănâncă orice şi nu se bagă niciodată cu indicaţii preţioase în bucătărie. „Eu acasă nu fac figuri la mâncare, dacă este ceva care nu iese bine îl repar şi mănânc, indiferent cine-mi găteşte – mama, iubita, mama iubitei – eu mănânc entru că respect mâncarea”, declara el pentru TVmania la începutul în televiziune.
„Iar într-un restaurant, dacă ceva nu este comestibil, nu-l mănânc, tac din gură, nu spun la nimeni, plătesc masa şi plec, nu sunt genul care să se dea în spectacol”.
Felul de mâncare care îl trimite în copilărie e capra la cuptor, cu roşii, pe care o făcea naşul lui. „Asta e o reţetă pe care o ţin minte de la 4 ani şi n-am mai mâncat niciodată capră: am mâncat o dată în Italia şi nu mi-a plăcut… Vin dintr-o familie normală, care mănâncă chestii banale, normale, acasă şi în copilărie ce-mi plăcea foarte mult erau pipotele în sos de ceapă, care mie nu-mi ies”, ne dezvăluia Florin.