Prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes (care are loc între 14 și 25 mai), în cadrul secțiunii Cannes Classics, documentarul „Elizabeth Taylor: The Lost Tapes” prezintă un interviu proaspăt descoperit cu legendara actriță.
Prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes (care are loc între 14 și 25 mai), în cadrul secțiunii Cannes Classics, documentarul „Elizabeth Taylor: The Lost Tapes” prezintă un interviu proaspăt descoperit cu legendara actriță.
În documentarul „Elizabeth Taylor: The Lost Tapes”, regizat de Nanette Burstein pentru HBO și proaspăt prezentat la Cannes, este vorba despre un interviu inedit cu Elizabeth Taylor, realizat în 1964.
Despre Elizabeth Taylor au fost scrise nenumărate cărți, fiindu-i atribuite diverse volume de memorii sau chiar autobiografii precum „Elizabeth on Elizabeth”, apărută în 1989, însă o carte lansată pe 1 ianuarie 1965, pe coperta căreia scrie, pur și simplu, „Elizabeth Taylor” și care e semnată de Elizabeth Taylor, probabil că se apropie cel mai mult de o autobiografie autentică, scrie deadline.com.
Cartea, care este o relatare precisă a vieții actriței, prin propriile ei cuvinte, până în acel moment, a fost scrisă, de fapt, de Richard Meryman, un jurnalist căruia i se atribuie, printre altele, ultimul interviu cu Marilyn Monroe (publicat cu două zile înainte de moartea ei, în august 1962).
Acesta a convins-o pe Elizabeth Taylor să-i acorde numeroase declarații (făcute de-a lungul mai multor întrevederi), pe care el le-a înregistrat pe bandă, în 1964, astfel încât să poată scrie cartea ca și cum actrița ar fi făcut-o singură.
Șaizeci de ani mai târziu, acele înregistrări presupuse pierdute au fost găsite și autorizate pentru publicare de către moștenitorii lui Elizabeth Taylor și Richard Meryman. Înregistrările s-au aflat în posesia soției lui Meryman în toți acești ani, dar abia de curând regizoarea Nanette Burstein („Hillary”, „The Kid Stays In The Picture”) a redescoperit un tezaur de aproximativ patruzeci de ore de interviu, pe care le-a folosit pentru noul său documentar realizat în colaborare cu HBO, „Elizabeth Taylor: The Lost Tapes”.
În realitate, casetele nu s-au pierdut niciodată, însă nimeni nu parcursese în întregime contractele lui Meryman și nu cercetase, până în prezent, dacă înregistrările mai există. Cel mai interesant aspect al acestui documentar prezentat în premieră mondială joi seară, pe 16 mai, la Festivalul de la Cannes (în cadrul secțiunii Cannes Classics), este că îi oferă lumii șansa de-a o auzi pe Elizabeth Taylor – care a murit în 2011, la vârsta de 79 de ani -, spunându-și povestea, cel puțin până la mijlocul anilor ’60, cu propria voce.
Prin miracolul noilor tehnologii (inclusiv IA), sunetul a fost curățat în mod remarcabil, având acum o claritate și un stil care îl fac să pară că a fost înregistrat în prezent, într-un studio de sunet profesionist. Elizabeth Taylor prinde viață prin vocea sa și, deși ceea ce dezvăluie este, în mare parte, bine cunoscut, faptul că auzim acel glas inconfundabil povestind cu acuratețe ceea ce s-a întâmplat cu adevărat îi conferă ansamblului un plus de emoție și solemnitate.
Folosind imaginea unui vechi magnetofon care rulează, mixată cu secvențe din filmele lui Elizabeth Taylor, cu știri despre ea, interviuri și filmări din arhiva personală, noul documentar urmărește cu meticulozitate succesele, eșecurile și poveștile sentimentale ale acestei uriașe și emblematice vedete, nedepășită de nimeni în epoca ei. Considerată, încă din copilărie, o frumusețe cu totul ieșită din comun și descoperită, apoi, la unsprezece ani, de Sam Marx, producătorul filmului „Lassie se întoarce acasă” (1943), ea nu a dat nici măcar o probă de fotogenie, atât de impresionantă era înfățișarea sa.
Documentarul prezintă inclusiv prieteni și asociați ai actriței, precum Roddy McDowall, Debbie Reynolds și impresarul Marion Rosenberg. Elementul principal de atracție rămâne însă vocea lui Elizabeth Taylor, adesea fermecătoare și uneori surprinzător de sinceră pentru asemenea înregistrări destinate să fie transformate într-o autobiografie.
Glasul ei detaliază inclusiv primele zile la MGM, în 1942 și dorința disperată de a obține rolul din „Vis de glorie” / „National Velvet” (1945), pe care o descrie cu umor, spunând că a făcut tot posibilul, la propriu, pentru a câștiga rolul, deși i se spusese că e prea scundă. Timp de trei luni, ea a urmat un antrenament special pentru a se înălța, la sfârșitul căruia avea cu aproape 8 cm mai mult, obținând, în cele din urmă, partitura visată.
Printre alte amintiri revelate de celebra actriță este aceea că a primit primul ei sărut adevărat la doar o săptămână după primul ei sărut pe ecran, dar că cel din film a fost mult mai reușit. Primul film în care a simțit că are un rol de femeie matură, și nu de adolescentă (deși avea doar nouăsprezece ani – n.r.), a fost clasicul „Un loc sub soare” (1951), în care a jucat alături de Montgomery Clift. Acesta avea să-i devină prieten pe viață, deși experiența lui actoricească vastă, în comparație cu a ei, o intimida. Ea a mai dezvăluit că nu a luat niciodată vreo lecție de actorie.
Amintirile lui Elizabeth Taylor continuă cu filmul „Uriașul”, regizat de George Stevens, în care a jucat cu un alt actor care avea să-i devină prieten pe viață, Rock Hudson, și cu James Dean, care a murit în timpul filmărilor, într-un accident tragic, la doar 24 de ani.
Actrița mai povestește despre faimosul „Pisica pe acoperișul fierbinte” (1958) și despre moartea iubitului ei soț, Mike Todd, într-un accident de avion, la două săptămâni de la încheierea filmărilor, dar și despre căsniciile cu Nicky Hilton, Michael Wilding și Eddie Fisher, prietenul de familie de care s-a apropiat după pierderea lui Todd, și care a divorțat apoi, pentru ea, de Debbie Reynolds, dar și despre întâlnirea decisivă cu Richard Burton, pe platourile filmului „Cleopatra”, despre cum era să moară la filmări și despre primul ei Oscar, pentru „Butterfield 8” (1960), un rol pe care l-a urât, dar pe care l-a jucat cu atâta furie că „a funcționat în avantajul ei” și din cauza căruia a făcut traheotomie.
Documentarul „Elizabeth Taylor: The Lost Tapes”, care are o oră și patruzeci de minute, va fi difuzat pe platforma Max (sperăm că și în România) la începutul lunii august.
Sursă foto: Hepta – Profimedia