Edwina Vodă și-a început cariera în România, printre vedetele de la Buftea și din Pro TV. Acum, la 41 de ani, este în Canada, unde transformă actorii în vârcolaci, vampiri, fantome, pentru serialul „Printre oameni”.
Edwina Vodă și-a început cariera în România, printre vedetele de la Buftea și din Pro TV. Acum, la 41 de ani, este în Canada, unde transformă actorii în vârcolaci, vampiri, fantome, pentru serialul „Printre oameni”.
Nu se gândea la o astfel de carieră: „Am fost introdusă în lumea machiajului și implicit în lumea magică a micului și marelui ecran în 1995 de către Mircea Vodă, unul din pionierii cinematografiei românești, unul dintre cei mai mari machiori români, un om care a influențat și inspirat generații întregi de artiști de cinema. Am avut șansa de a‐l cunoaște și de a‐l asista timp de șapte ani. El mi-a deschis abc-ul și a fost răbdător și generos timp de 7 ani în care am adunat experiențe după experiențe la Pro TV. Nu pot să uit ce îmi spunea mereu: «Meseria asta nu se învață din cărți, ci pe platoul de filmare»”.
„TVmania”: Cum ai ajuns să înveți meseria asta?
Edwina Vodă: În 1995 eram studentă la Litere, mă pregăteam cu pași nu prea siguri să devin profesoară. L‐am cunoscut pe Mircea prin fiul lui, Dragoș, cu care am fost căsătorită timp de 10 ani. Până să‐l cunosc pe el nu mi‐a trecut niciodată prin minte că există meseria asta. Pur și simplu nu m‐am gândit că există cineva plătit să se ocupe de machiajul actorilor. Într‐o zi, Mircea m‐a întrebat dacă vreau să vizitez un platou de filmare. Îmi amintesc atât de precis, parcă s‐a întâmplat ieri. Filma în Parcul Herăstrău o reclamă la biscuiți cu mulți copii pe role. Cred că nici nu am clipit de teamă să nu pierd ceva, am fost fascinată de lumea din spatele camerei de filmat! Atâta pregătire, atâta muncă de care spectatorii/telespectatorii nici nu sunt conștienți.
Deci ți‐a plăcut de la început. Ți s‐a părut greu/ușor?
Nu știu dacă mi s‐a părut greu sau ușor… doar absolut fascinant!
Cum au fost anii de uceinicie?
Anii de ucenicie au fost minunați. Adrian Sârbu a condus cu un braț de fier o mână de profesioniști care ne‐au format pe noi, tinerii, au făcut din noi adevărați profesioniști de televiziune, prezentatori, cameramani, editori imagine, sunetiști, machiori, de la A la Z. Mulțumim!
Ce ți‐a fost cel mai greu să faci la început?
Prima personalitate pe care am machiat‐o în viața mea a fost Ovidiu Ioanițoaia. Doamne, ce emoții am avut! O să râdeți, dar pentru mine a fost ca un examen. Îmi amintesc de Florin Călinescu prezentând emisiunea de dimineață. Începea la ora 7, iar Florin ieșea din lift la 6.57. Nu avea nevoie de mult machiaj, dar tot aplicam un pic de pudră ca să nu lucească „pe sticlă”. Îl așteptam în platou ca un soldățel cu pudra și pensula tremurând de emoție. Îl machiam și auzeam regizorul de platou numărând: 7, 6, 5, 4. Când termina, Florin era on‐line. Așa am învățat să‐mi manageriez stresul.
Cu cine ai mai lucrat în Pro TV?
Andreea Esca. Mircea a avut încredere în mine să o machiez. Am făcut numai tura de după‐amiază timp de 2 ani și‐mi luam vacanță când pleca ea în vacanță. Ada Roseti. M‐am amuzat mult cu Ada, făceam împreună machiaje mai ieșite din comun. Ne permiteam luxul pentru că ea nu prezenta știri, ci o emisiune numită „Lumea filmului”. Andreea Berecleanu, Adriana Muraru, Ionela Bănărescu, Gianina Corondan… ce vremuri!!! Apoi, „Chestiunea zilei”, fiecare zi de filmare era o aventură! Am amintiri foarte frumoase din perioada aia! „La bloc”, mai târziu „Trăsniți în NATO”, „Mondenii” sunt câteva dintre producțiile la care am participat cu mare drag.
Apoi?
Apoi, mi-am întins aripile și am început să lucrez singură. A fost greu, dar am întâlnit oameni care au crezut în mine.
Cum adică ai lucrat singură? Ce ai făcut?
Am avut șansa de a fi angajată ca șef machior. Primul film a fost „Sweeney Todd”, un film pentru BBC. Aici am avut onoarea să‐l machez pe marele Adrian Pintea! De asemenea, Ray Winstone și Tom Hardy. Apoi au mai urmat și altele.
Au fost momente în care te‐ai simțit descurajată?
Da, ca toată lumea! Dar, probabil, pentru că sunt încăpățânată ca un catâr, trec peste de fiecare dată. Să renunți e ușor, dar nu‐ți va aduce rezultate! E o expresie în engleză: „No pain, no gain”!
Deci ai reușit să depășești asemenea momente…
Nu mă descurajez ușor. Probabil că datorez asta părinților mei care m‐au învățat de copil că dacă începi un lucru trebuie să găsești căi să‐l termini. Nu au fost genul de părinți super protectori sau nu ne‐au arătat că erau. Și ne‐a prins bine. Când mi‐e greu, îmi imaginez că sunt acolo părinții mei și‐mi este rușine să dau înapoi sau să fug de provocări! În 2005/2006, am avut șansa extraordinară de a fi personal make-up artist pentru Donald Sutherland. Experiența asta mi-a deschis căi incredibile la care nici măcar nu îndrăznisem să visez.
Cum e Donald Sutherland?
Donald Sutherland este unul dintre cei mai generoși și sufletiști oameni pe care îi cunosc! I‐am fost personal make‐up artist când am turnat „An American Haunting”, filmat la Buftea, și apoi, în 2006, „Land Of The Blind”, filmat în Anglia. Am petrecut o lună la Londra și Brighton. A fost o experiență incredibilă din care am învățat multe. Donald și soția lui, Francine, m‐au răsfățat literalmente, m‐au invitat la musicalul „Mary Poppins”, am luat ceaiul cu ei la vestitul Savoy, am fost la shopping la Harrods, dar mai presus de toate sunt recunoscătoare pentru încrederea pe care mi‐a acordat‐o Donald. Suntem încă în contact, ne‐au invitat la casa lor din Magog, Quebec. Sunt oameni foarte apropiați de sufletul meu și cărora le datorez atât de mult!
Primul premiu sau prima nominalizare?
În 2007, am făcut filmul „Eva”, regizat de Adrian Popovici, care mi-a adus prima mea nominalizare la premiile Gopo pentru cel mai bun machiaj. Nu am câștigat, dar am fost atât de mândră!!! A fost cred prima dovadă palpabilă pentru tatăl meu (un tată ambițios și pragmatic, dar cu puțină speranță pentru artă) că sunt pe drumul cel bun.
Ce au zis părinții tăi, la început, când le‐ai spus prima oară că vrei să faci make‐up?
Cred că șocul a fost de fapt că am renunțat la facultate în favoarea machiajului. Eu am terminat un liceu industrial, profil mate‐fizică. Pentru generația mea, nu au fost prea multe opțiuni artistice. Dar se pare că, până la urmă, dacă ai o chemare artistică puternică, o să‐și găsească drum la suprafață.
Își doreau pentru fiica lor o meserie „serioasă”?
Întrebarea mă face să zâmbesc. Eu consider că am o meserie „serioasă”. Mami are o fire artistică, chiar dacă nu a ales să o manifeste în public. Ea m‐a încurajat întotdeauna să‐mi dau frâu liber imaginației și să merg drept și cu încredere pe calea asta. Tata e mai pragmatic (el ar zice că e realist )… În adâncul sufletului, cred că a sperat multă vreme că o să‐mi schimb direcția.
Cum a fost lucrul la „Eva”?
„Eva” a fost o producție grea, cu multe probleme tehnice. Un casting internațional: Michael Ironside, Maia Morgenstern, Amy Hayes, Vincent Regan. Dar mi‐a adus în cale oameni speciali care‐mi sunt și azi prieteni foarte apropiați. Și mi‐a mai adus prima recunoaștere națională: nominalizarea la Premiile Gopo pentru „cel mai bun machiaj și coafură” alături de Lidia Ivanov (hair stylist). Imediat după terminarea filmărilor la „Eva”, am plecat la Montreal în căutarea unui nou început. L-am găsit împreună cu soțul meu, Erik Gosselin, care este special make-up effects artist. Timp de șase ani m-am axat pe prosthetics și special effects.
Erai deja „pe val” după „Eva”. De ce‐ai plecat din țară?
Da, eram. Dar aveam nevoie de un nou început pe plan personal. Mi‐am împachetat întreaga viață în două valize, am vândut mașina și apartamentul și‐am plecat cu inima cât un purice, dar plină de speranță.
Ce te‐a dus tocmai în Montreal?
În 2006, am filmat o coproducție Anglia‐Canada‐România numită „Wind in the Willows”. Eram șef machior din partea română. De machiajele speciale era responsabil un canadian, Erik Gosselin. Am filmat împreună timp de două luni, timp în care au crescut în noi sentimente mai adânci și mai puternice decât cele strict profesionale. Filmările s‐au terminat, el a plecat… Am crezut că nu o să‐l mai văd niciodată. Am avut o relație skype/email/telefon timp de un an. Greu, dar suntem dovada vie că dragostea puternică poate să învingă. Anul următor, în mai, am venit în vizită la Montreal. Mi‐a plăcut! În noiembrie, chiar după terminarea filmărilor la „Eva”, Erik a venit călare pe un cal alb (nuuu!… glumesc!.. a venit cu avionul), m‐a luat și iată‐mă proaspăt rezident temporar la Montreal.
Mulți română plecați în Canada se adaptează foarte greu acolo. Tu cum ești?
Cum ar zice tata când decizi să faci un lucru, trebuie să ai în vedere consecințele. Am venit la Montreal înarmată cu răbdare, am știut că nu mă cunoștea nimeni aici, nu știa nimeni ce pot să fac și ce nu, nu mă aștepta nimeni cu un covor roșu și contracte. Trebuia să demonstrez. Mi‐a luat cinci ani de muncă asiduă și de adaptare și de strâns din dinți. M‐am concentrat pe efecte speciale având șansa de a‐l avea pe Erik ca profesor. Am luat‐o de jos. Mi‐a fost greu. La atelier (Lifemaker) erau o mulțime de unelte, produse care nu știam la ce folosesc. Mai mult, nu le cunoșteam numele în română, darămite în engleză sau franceză! Dar să dau înapoi nu era o opțiune. Ți‐am zis că sunt catâr!
Eu cred că, în general, emigranților de orice naționalitate le e greu să se adapteze oriunde. Dar dacă există un loc pe planetă unde străinii sunt bine primiți și priviți cu interes, locul ăsta e Montreal. Oamenii de-aici sunt primitori, foarte săritori, toleranți și foarte curioși și interesați. Montrealul e foarte cosmopolit! Nu poți să te muți în altă țară cu cățel și cu purcel și să te aștepți la recunoaștere. Trebuie să demonstrezi, trebuie să muncești și să le câștigi încrederea. Poate sunt eu un caz fericit, dar am fost bine primită aici și am prieteni (nu mulți, dar buni și sinceri) pentru care fac mici și salată de boeuf și salată de vinete de câteva ori pe an la cererea lor!
Cel mai dificil pentru mine este că ai mei sunt departe… mi‐e dor și mi‐e greu. Dar avem întâlnire pe skype în fiecare săptămână. Și merg acasă o dată pe an. Am nevoie, acolo îmi încarc bateriile!
Cum e viața în Canada?
Acum, avem o căsuță cu grădină unde plantăm roșii și zucchini, și mărar, și pătrunjel. O grădină în care patronează o tufă mare de leuștean adusă în bagaj de la Pandelea (satul alor mei, satul unde am crescut, „acasă”). Facem zacuscă și dulcețuri, căci ce e românul fără leuștean și zacuscă, right!?
Cu ai ajuns să lucrezi la serialul „Printre oameni”?
În 2012, hazardul a făcut ca serialul TV „Being Human” / „Printre oameni” (varianta americană, filmată aici la Montreal, la care făceam deja parte din echipa lifemaker make-up effects, condusă de Erik) să fie în căutarea disperată a unui nou key make-up artist. M-am dus cu CV-ul meu și cu vocea tremurândă la interviu. A doua zi, am primit telefonul care mă informa că am fost acceptată. Emoțiile, nervii, nopțile nedormite, 14-15 ore de muncă pe zi, stresul, dar mai ales fericirea și voința de a demonstra că pot și că vreau mi-au adus în cele din urmă o nominalizare la Canadian Screen Awards (Emmy-urile canadiene) pentru best achievement în make-up alături de chiar soțul meu.
Cum e lucrul la „Printre oameni”?
„Printre oameni”, varianta US s‐a filmat aici la Montreal, 4 sezoane a câte 13 episoade fiecare. Primele două sezoane, am făcut parte din echipa de special make‐up effects Lifemaker Fx – machiaje mai complicate, îmbătrâniri, răni, mușcături de vampiri, vârcolaci etc. La începutul sezonului 3, Erik (soțul meu, șeful Lifemaker Fx) s‐a întors de la ședința de producție spunându‐mi că șefa de la machiaj nu vrea să mai continue serialul, iar producătorii sunt în panică pentru că nu au pe nimeni capabil și doritor. Pentru o secundă, m‐am gândit că asta trebuie să fie șansa mea. Am trimis CV‐ul, un portofoliu și m‐au chemat la interviu. Erau doar interesați să vadă machiajele mele de corecție și frumusețe, răni și efecte speciale știau că pot să fac. A doua zi, am primit telefonul de confirmare. Am fost foarte fericită și recunoscătoare și speriată!
Au fost patru ani de experiențe minunate care au unit echipa ca o familie! Au fost patru ani în care practic șase luni pe an nu am avut viață personală. Plecam dimineața pe la 4, câteodată și mai devreme, și mă întorceam seara la 9-10 epuizată, dar mulțumită. Cam asta‐i viața pe un platou de filmare! Dar măcar Erik era cu mine pe același platou conducând departamentul lui (make‐up effects).
De obicei, te pregătești să faci oamenii să arate mai bine… În cazul tău, îi faci să arate mai… morți…
Păi, depinde de proiect. Nu am renunțat definitiv la machiajul de frumusețe. Proiectele mele preferate sunt acelea care îmbină machiajul de frumusețe cu cele speciale. Machiajele trebuie să fie realiste, în caz contrar or să împiedice spectatorul să se afunde în povestea filmului.
Am o grămadă de cărți din care‐mi adun referințele, abonament la Make‐Up Artist Magazine și desigur YouTube. E atât de simplu zilele astea să aduni informații!
Cât timp îți ia să realizezi machiajul unui singur actor?
Depinde de machiaj. Poate să fie doar un fond de ten în 10 minute, poate să fie un machiaj super complex în 4-5 ore. Îmi amintesc de una dintre transformările în vârcolac. Eram patru make‐up artiști lucrând cot la cot la trei stadii diferite de transformare pe actorul principal și doi cascadori 4 ore. Am început machiajele la 3 dimineața, la 7 a sosit echipa, la 7.30 eram cu toții gata să filmăm. 12 ore mai târziu, filmarea s‐a terminat, dar noi am mai petrecut încă două ore să ne demachiem actorul și cascadorii.
Cât de cuminți sunt? Rezistă atâta timp pe scaun?
Unii sunt foarte răbdători și interesați de ceea ce faci, pun întrebări, conversăm. Alții sunt mai puțin cooperanți, alții vin cu căștile în urechi și tu ca machior trebuie să respecți asta. Dacă machiajul necesită 3‐4 ore de lucru, de obicei luăm câte o mică pauză, bem o cafea, bârfim… apoi, ne întoarcem la lucru.
Dar, tu? Cum reziști atâta timp?
Sincer nu văd timpul trecând. Doar seara simt dureri în spate și în umărul drept.
Ce te motivează?
Mă motivează satisfacția lucrului dus la bun sfârșit și bine făcut. Artiștii în general sunt rar multumiți de munca proprie. Pe un platou de filmare nu ai timp de dubii. Te stresezi zile și săptămâni înainte să începi, nu poți să dormi ca lumea, nu poți să mănânci (mă rog, cazul meu), dar când vine momentul să pui mâna pe pensulă și să începi treaba, simți așa ca o liniște și parcurgi etapă cu etapă sperând că nu o să ai prea multe surprize pe parcurs.
Mă mai motivează dorința de a demonstra producătorilor și regizorilor că au făcut alegerea cea mai bună angajându‐mă pe mine!
Și, mai nou, mă motivează faptul că am un învățăcel care vrea „să fie ca mine când o să fie mare” (râde). Când devii model pentru cineva, nu există loc de mediocritate.
Dar surpriza adevărata a fost câștigarea trofeului. Am urcat pe scenă în fața a sute de actori, tehnicieni de cinema și TV, toți canadieni. Eu cu tot cu statutul meu de imigrant. 5 martie 2014, Toronto. Am fost și sunt în continuare copleșită! Am mulțumit oamenilor care au crezut în mine, echipei și actorilor „Being Human”, Irene Litinski – producătoarea noastră extraordinară și am dedicat trofeul părinților mei, care nu s-au lăsat descurajați de faptul că nu m-am încadrat în șabloane și că nu am devenit profesoară și m-am aventurat mereu în necunoscut! A, da, și lui Erik, dragostea mea care m-a sprijinit necondiționat și nu m-a judecat când mă simțeam descurajată!
Ce urmează?
Urmează ceremonia Canadian Screen Awards pe 25 februarie și aș minți dacă ți‐aș spune că nu contează dacă o să câștigăm. Sigur că nominalizarea (suntem 4 candidați aleși din 57 de show‐uri TV) este o validare importantă. „Important e să participi”. DA! Dar e al dracului de cool să câștigi!
La începutul lui martie, o să încep filmările la „Northpole 2”, un film Halmark, în iulie sezonul 3 al unui serial polițist de mare succes aici, „19/2”, și mai vedem…