Urmareste-ne pe
TV Mania

Tot ce merită să știi despre televiziune

Lansare Fetis

Editura Nemira lansează marți, 7 mai, de la ora 19.00, la librăria Diverta Lipscani, volumul „Fetiș”

2 May 2019

Cel mai recent volum din colecția de proză românească contemporană nautor este FETIȘ, de Horea Sibișteanu, 21 de proze scurte decupate din realitatea imediată, familiară, și totuși mereu uimitoare, căci întotdeauna un detaliu aparent infim răstoarnă întreaga perspectivă.

Urbane – fie că sunt plasate în România, în Japonia sau în Elveția –, cosmopolite, uneori corporatiste, alteori intime, câteodată crude, deseori obsesive, povestirile lui Horea Sibișteanu sunt ca niște instantanee. Ele reflectă, într-un fel sau altul, relațiile dintre oameni – amoroase, de rudenie sau de prietenie, de colegialitate ori de putere etc. – și lumea contemporană.

Volumul se lansează marți, 7 mai, de la 19.00, la librăria Diverta Lipscani. Alături de autor vor fi scriitorul Florin Iaru și Eli Bădică, coordonatoarea colecției nautor.

„De n-ar fi scriitor, Horea Sibișteanu ar fi, cu siguranță, un detectiv particular clasic, camuflat, cu lupă și carnețel. Își urmărește personajele și le relatează tribulațiile cu pasiunea și răbdarea acelei meserii. Niciun amănunt nu e neinteresant, nicio împrejurare nu va fi trecută sub tăcere. Pentru el, povestirea se scrie singură, pe măsură ce personajele se însuflețesc. Dacă e să ducem această impresie mai departe, Horea Sibișteanu e un detectiv deghizat în suspecții pe care îi urmărește, Florin Iaru

„Horea Sibișteanu adună, cu un firesc, o simplitate și o onestitate dezarmante, o paletă largă de întâmplări, situații și personaje, de aici și de pretutindeni. Pare că înregistrează permanent cu toate simțurile sale. Iar colecționarea secvențelor și transpunerea lor pe hârtie pot fi considerate un tip aparte de fetiș, unul de care un scriitor chiar nu se poate lipsi. Volumul pe care îl ții în mâini are imprimat un ritm și un stil aparte, o scriitură minimalistă, o plajă foarte diversă – și totuși unitară – și multiculturală de proze, așa că nu ai absolut niciun motiv să-l lași pe raft. Mai ales că te vei zări (și) pe tine printre rânduri, spații, povești, Eli Bădică

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp). A publicat proză scurtă în Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu și în revista Iocan, numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018). A publicat în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români, apărut la Editura Trei în 2016. În prezent, locuiește și lucrează în București.

 

Puteți citi un fragment din „Fetiș' aici:

Trecuseră zece ani de când nu mai fusesem cu o altă femeie în afară de ea. ZECE ANI! Oare mai eram bun? În ăștia zece ani mă acuzase de n ori că o înșelasem cu diferite studente, dar nu se întâmplase niciodată. O iubisem mult, încă o iubeam. De șase luni, de când nu mai eram împreună, nu mai eram om, îmi era foarte greu fără ea, dar știam că luasem decizia bună. Era ca un drog care îmi făcea rău, trebuia să mi-o scot din sistem. Și cum altfel decât cu o relație nouă?

Trenul în care eram ieșea cu viteză din Tokio și se îndrepta spre Chiba. Weekendul în care îmi făcusem, în sfârșit, curaj să merg mai departe. După despărțire, a trebuit să mai locuim împreună până acum o lună, când s-a încheiat contractul la casa pe care o închiriaserăm. Cele cinci luni au fost îngrozitoare. În fiecare noapte, voiam să mă ridic de pe futon-ul1 meu și să mă cuibăresc lângă ea, să îi miros pielea și să îi simt aroma de cocos de la crema de corp cu care se dădea mereu, să îi mângâi buclele roșcate, să îi șoptesc la ureche că aş vrea să fie soția mea și apoi să o pătrund pe la spate, ușor. Să o simt cum se împotrivește în timp ce o sărut pe gât, ca într-un final să mă accepte și să își arcuiască fundulețul rotund spre pelvisul meu și să înceapă să toarcă de plăcere, ca o pisică. Să îmi îndrept nasul spre braț și să i-l ridic, ca să pot să-l miros mai ușor. Cred că mirosul ei de cocos a intrat în porii mei și o să rămână acolo pe veci.

Pe Keiko am cunoscut-o acum o lună. Terminasem târziu seminarul și am decis să mă opresc să iau cina la TGI Friday, în Ikebukuro. M-am așezat în altă parte decât unde mâncam de obicei, ca să nu dau nas în nas cu Jimmy, chelnerul din Ucraina care ne servea de fiecare dată. M-a văzut imediat și a venit să mă întrebe dacă sunt singur.

Alegeam o masă de două persoane, lipită de altele două la fel. Mă tot gândeam, de cinci luni de când mâncam singur, dacă erau puse așa aproape tocmai pentru a-i face pe oamenii singuri să se întâlnească. Dar toți luau masa cu smartphone-ul.

Am comandat ceva ușor și un pahar cu vin rosé și am scos o carte. Nu am observat-o pe Keiko, care se așezase în fața mea, la masa de lângă. Am simțit-o la un moment dat că se uită insistent la mine.

– Un gaijin care citește clasici japonezi în japoneză. Nici măcar japonezii nu o mai fac. Îl studiezi pentru școală?

Am zâmbit rușinat, întorcând coperta cărții spre mine.

– Da, e pentru o temă de cercetare. L-am ales pentru că scrie în aceeași manieră cu un scriitor român, contemporan cu el.

– România? De acolo ești? m-a întrebat ea mirată.

Nici n-am reușit să îi răspund, că a început să-mi povestească despre soțul ei. Fusese bucătarul Ambasadei Japoniei în România, în anii 70, înainte să o cunoască pe ea. Toată viața i-a povestit despre România, i-a promis că o va duce acolo, dar niciodată nu a făcut-o. Mereu au fost alte cheltuieli, alte lucruri mai importante de făcut.

– Am ținut din salariul lui două fete în şcoală. De curând, m-am decis să mă angajez și eu, part-time. Fetele sunt mari, nu mai au nevoie de noi, acum ne trebuie doar bani, cât mai repede, ca să vizităm România.

„Toată viaţa? „Fete mari? Dar, oare, câți ani avea? Am început să o analizez cu atenție. Părul negru ca tăciunele, tenul de porțelan fără nicio fisură, mâinile fine și fără riduri sau pete, gâtul perfect. I-aş fi dat maximum patruzeci de ani, dar cu femeile japoneze nu știi niciodată.

– Pot să mai lucrez doar trei ani, pentru că aici, indiferent de câți ani vechime ai, la șaizeci și cinci de ani te pensionează.

Din seara aceea ne-am văzut regulat, chipurile întâmplător, în fiecare miercuri, la TGI. Vorbeam despre literature și despre expoziții de artă din Tokio. Îi povesteam despre muzeele din Europa pe care le văzusem și mă asculta fascinată. După fiecare întâlnire cu ea, mă simțeam needucat, voiam să știu mai multe.

Ultima dată, după ce am cerut nota, s-a apropiat de mine și mi-a spus:

– Am o familie frumoasă. Două fete deștepte și independente, o căsnicie care își păstrează bine aparențele. Însă eu și soțul meu nu avem nimic în comun, în afară de dorința de a vizita România. Poate că de-asta am și amânat visul ăsta, ne ține împreună de atâta timp… Eu am nevoile mele și, din când în când, mai întâlnesc un domn șarmant cu care am o aventură discretă. Vedem o piesă de teatru, mâncăm ceva și apoi ne retragem într-o cameră de hotel. Nu trebuie să spui nimic acum. Știu, e mai plauzibil să te vezi cu una dintre fetele mele decât cu mine.

Am citit odată în interviul unui pictorial ménages à trois din Hustler, în care erau implicați mama, fiica și un tip, că mama era mai dulce decât fata. Tipul spunea că, după naștere, PH-ul femeii se schimbă și, astfel, secreț iile devin mai dulci. Memoria se activează foarte interesant la emoții.

 

Ți-a plăcut acest articol? Dă-ne LIKE pe Facebook.

Articole similare