Michael Winterbottom este unul dintre cei mai prolifici si mai priceputi regizori englezi din ultimul deceniu. Unul din meritele lui Winterbottom este ca reuseste sa se descurce la fel de bine, fie ca este vorba despre un documentar sau de un film de fictiune, pastrandu-si intacta viziunea sau complexitatea abordarii. Nu se indeparteaza niciodata de ceea ce este esential de spus sau aratat. Stilul lui fotografiaza lumea asa cum e, fara a se concentra excesiv pe extremele care o macina, evitand cu abilitate denaturarea evenimentelor sau a personajelor surprinse. In momentele in care isi propune sa descrie si sa analizeze cu exactitate un subiect, chiar unul delicat sau controversat, se achita de acest lucru intr-o maniera obiectiva dar concomitent sincera, umana. Winterbottom transmite emotie fara sa incerce sa ne manipuleze si este un maestru al camerei dar si al portretizarii naturii umane. In Romania filmele lui au fost incluse aproape in fiecare an in programul Festivalului Filmului Britanic, a carui selectie este realizata de criticul Mihai Chirilov. „24 Hour Party People”, „Viata si oportunitatile lui Tristram Shandy „, „Cod 46”, „In This World” sau „Bun venit in Sarajevo”sunt reprezentative pentru diversitatea creata de Winterbottom.
Despre inchisoarea Guantanamo au aparut nenumarate articole incriminatorii in presa, iar ulterior politicienii s-au inghesuit sa acorde declaratii, dezmintiri si asigurari ca de fapt lucrurile nu sunt atat de grave. Cert este ca dupa atacurile de la 11 septembrie 2001 si stabilirea vinovatilor, adica Al-Qaeda si Osama Bin Laden, a pornit o „vanatoare de vrajitoare” la nivel global si s-a iscat un puternic curent de ura si de razbunare unde generalizarile, discriminarile au fost prezente destul de des, iar actele de maltratare si umilire erau si sunt in continuare la ordinea zilei.
„Drumul spre Guantanamo” spune povestea a patru cetateni britanici musulmani, Ruhal Ahmed, Asif Iqbal si Shafiq Rasul si prietenul lor, Monir, care pleaca in Pakistan pentru o nunta. Manati de curioziate si de idealism, ei decid sa mearga si in Afganistan, unde sunt surprinsi de bombardamente exact atunci cand se decisesera sa plece. Sunt luati prizonieri, il pierd pe Monir si timp de doi ani sunt supusi unui tratament foarte dur. Se dorea ca ei sa marturiseasca „adevarul” adica faptul ca sunt „teroristi” deghizati si au fost implicati intr-un fel sau altul in actiunile Al-Qaeda. E important de stiut ca „Drumul spre Guantanamo” nu este un documentar clasic. El este inspirat din intamplari adevarate, dar nu are acuratetea si precizia unui film de acest gen. Nici nu pretinde acest lucru. Actorii folositi nu sunt profesionisti si aceasta alegere nu prezinta doar avantaje…
Filmarile nu au fost realizate la baza americana Guantanamo din Cuba, unde accesul este interzis, ci in Iran, dar acest element nu frapeaza privitorul. A doua parte a peliculei este plina de forta si emotie, fara ca Winterbottom sa utilizeze cele mai socante imagini posibile, chiar daca era foarte comod si la indemana sa opteze pentru folosirea lor. Regizorul a ales sa puna accent pe versiunile relatate de cei trei musulmani britanici despre Guantanamo. Desi au pierdut doi ani din viata si nu vor uita niciodata ce li s-a intamplat, Ruhal, Asif si Shafiq par detasati si partial impacati cu trecutul.