Dracula Film Festival 2016: „Inferno”, cronică de film

Robert Langdon (Tom Hanks) se deşteaptă însângerat pe un pat de spital. Crede că e sâmbătă şi se află în Boston, dar – de fapt – e luni, e la Florenţa şi e parţial amnezic. A fost atacat, îi explică doctoriţa care l-a tratat, Sienna Brooks (Felicity Jones), care – ca să vezi! – e ditamai fanul Langdon, i-a citit toate cărţile în copilărie şi acum îi scapă fundul când pe culoarele spitalului apare înarmata Vayentha (Ana Ularu), un Terminator deghizat în uniformă de carabinier italian. Chinuit de viziuni apocaliptice (cea mai interesantă parte a filmului, de altfel, care e abandonată repejor de scenariu), Langdon a uitat cum se spune la „cafea”, dar este perfect capabil – împins de la spate de Sienna – să rezolve un puzzle complicat care îl trimite de la Florenţa, la Veneţia şi Istanbul.

Toate astea pentru că bioinginerul miliardar Bertrand Zobist (Ben Foster) a făcut ce ar face orice bioinginer cu o căruţă de bani şi o preocupare insistentă pentru suprapopularea planetei: un virus menit să ucidă jumătate din oamenii de pe Terra. În cursa apocaliptică după indicii, pe urmele duo-ului eroic se află nu doar Ana „Terminator” Ularu, ci şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii – care pare să fi înlocuit costumele de protecţie cu armele bine încărcate.

Filmul care adaptează cartea omonimă din 2013 (a patra a seriei lui Dan Brown) e volumul cinematografic cu numărul 3 al aventurilor expertului într-o ştiinţă inexistentă (simbologia), vine la 7 ani de la „Îngeri şi demoni” şi este mai slab decât ambele filme anterioare. Distribuţia e plină de nume internaţionale (românca noastră, francezul Omar Sy, daneza Sidse Babett Knudsen şi indianul Irrfan Khan) şi de locuri frumoase (filmate panoramic), dar asta nu salvează scenariul infernal de slab.

Langdon e un personaj la fel de plictisitor ca până acum, chiar dacă îi stă părul mai acceptabil, şi uiţi complet că Tom Hanks e Dl. Simpatie. Noua prezenţă feminină are un traseu complet previzibil. Acţiunile lui Zobist sunt complet ilogice. Şi toată desfăşurarea de forţe e exact ca volumul lui Dan Brown – carte/film de citit/văzut pe avion (pentru că doar acolo te simţi mai puţin vinovat că citeşti/vezi cărţi/filme la fel de proaste ca mâncarea pe care ţi-o servesc stewardesele).