Diego Buñuel, călător prin lume

Diego Buñuel străbate lumea în căutarea subiectelor de 10 ani

“TV mania”:

Prezenţi tot felul de locuri, oameni şi realităţi ciudate în documentarele dumneavoastră. Cum afli de ele?

Diego Buñuel: Marele instrument al zilelor noastre este internetul. Media tradiţională nu acoperă decât poveştile tradiţionale. Am aflat multe de-a lungul anilor pentru că eu călătoresc de 10 ani, ştiu ce se întâmplă. Iar la biroul meu ţin dosare despre aceste ţări, dacă găsesc un articol interesant  îl decupez şi îl pun la dosar şi, într-o bună zi, când ajung în ţara respectivă, ştiu deja destul de multe. De asemenea, am oameni pe teren care lucrează pentru mine, care îmi spun ce se întâmplă şi care îmi aduc poveşti destul de bune. Dar de multe ori, realitatea pe care o găseşti acolo nu e prea satisfăcătoare, pentru că suntem atât de obişnuiţi să ni se spună acelaşi lucru. De câte ori am fost în Afganistan, de exemplu, mi s-a spus: „avem un mare lider taliban pentru tine, are arme şi o grămadă de poveşti” . Iar eu le răspund că nu vreau să vorbesc cu un lider taliban, că vreau să fac interviuri cu oameni obişnuiţi şi ei se miră: „Cum aşa?”. Încerc să evit să vorbesc cu politicieni, cu oamenii din armată, cu oficiali, vreau să vorbesc numai cu oameni reali care fac lucruri reale.

Ce trebuie să ştii despre aceste ţări înainte de a ajunge acolo?

Am fost dintotdeauna un fan al istoriei, am studiat-o în liceu, la universitate, citesc despre asta tot timpul. Este foarte important ca oriunde mergi, să ştii istoria locului, cultura locului şi situaţia politică de la momentul respectiv. Este esenţial şi asta le lipseşte tinerilor jurnalişti acum: se duc să acopere un eveniment, dar nu au nici un context, nici o informaţie de background, cum s-a ajuns la acea poveste, pentru că orice se întâmplă, se întâmplă pentru un motiv şi, uneori, motivul e  vechi de ani de zile. Dacă nu ştii aceste elemente, nu-ţi poţi face bine materialul. Dacă le ştii, atunci eşti mai încrezător în tine.

Ce fel de probleme apar de-a lungul filmărilor?

Orice îţi poţi închipui: oameni care nu mai vor să facă reportajul, poveşti care credeam că sunt bune, dar se dovedeşte că nu sunt aşa. De exemplu, tocmai am fost în Manila, am făcut poveşti ok, dar am fost nesatisfăcut şi am spus: „uite, trebuie să găsesc altceva”. Mai avem patru zile aici, trebuie să găsim altă poveste. În cele din urmă, am găsit un articol francez despre o închisoare care are 20.000 de deţinuţi, cea mai mare închisoare de înaltă securitate din Filipine. Era atât de multă violenţă şi era suprapopulată, încât prizonierii au spus: „nu o să mai avem de-a face cu voi, autorităţile, o să asigurăm noi perimetrul”. Şi-au făcut propriile reguli, s-au organizat şi acum e mai puţină violenţă.

Care e, de regulă, atitudinea oamenilor? Vă ajută sau sunt refractari?

Când aveam 13 ani şi vroiam să învăţ cum să dau întâlnire unei fete, unchiul meu – care locuia în New York – mi-a spus secretul lui: acesta era : „bună ziua”. Secretul e „bună ziua” şi un zâmbet. Astea vor face mai mult pentru tine decât orice altceva. Toţi suntem oameni, recunoaştem aceleaşi semne: un zâmbet e un zâmbet în orice cultură. Dacă eşti deschis, dacă le dai şi tu ceva la rândul tău, dacă împărtăşeşti cu oamenii, şi ei vor împărtăşi cu tine. Ceea ce se întâmplă dincolo de aparatul de filmat este că eu stau de vorbă cu oamneii, le povestesc poveştile mele. Ce vor oamenii e să le spun poveştile. Pentru că nu sunt un ONG, Slavă domnului!, nu sunt ONU, pentru că acestea fac, de obicei, mai mult rău decât bine. Ei vor să spună cum e, de fapt, viaţa lor.

Ai fost vreodată în real pericol?

Încerc să minimizez pericolele. Dacă mergi la Irak, Columbia, Afganistan, te confrunţi cu pericolele, dar sunt moduri prin care poţi să le limitezi: ştii care sunt orele la care poţi ieşi, unde să mergi, ce fel de escortă ai nevoie, ce rută să urmezi. Cu cât plănuiesc mai în detaliu o călătorie, cu atât riscurile sunt mai mici. Asta e experienţa pe care am dobândit-o după câţiva ani de corespondent de război. Pe măsură ce îmbătrâneşti şi te deştepţi, începi să îţi spui: nu ar trebui să fac asta sau asta.

Spune-mi un loc în care nu ai vrea să revii.

Nu am unul. Asta e frumos la aceasta meserie, orice loc e interesant. Am fost de 2 ori în Coreea de Nord, am fost soldat în Bosnia, am fost apoi ca reporter acolo, am fost în Irak de 15 ori şi de fiecare dată găsesc locul şi mai interesant.

Documentaristul câştigă încrederea oamenilor simple prin zâmbet şi disponibilitatea de a le împărtăşi lucruri.

Cum ţi se pare lumea prin ochii tăi?

Nu e lumea văzută la tetevizor. Acolo sunt oameni răi şi oameni buni. Lumea reală e minunată, taberele se pot schimba oricând. De aceea, cred că e esenţial să arăţi oamenilor că trăiesc într-o lume mult mai diversă, mult mai atrăgătoare decât ceea ce vedem la televizor.  Sunt oameni de vârsta mea cărora le e frică să iasă în lumea de afară din cauza a ceea ce văd la TV: li se pare oribil şi se refugiază în lumea virtuală. Cred că oamenii şi-au schimbat oarecum felul de a vedea lucrurile graţie emisiunii mele: am cont pe Facebook şi multă lume îmi scrie că nu credea că ţara cutare arată la cum o descriu eu.

Ce zice familia despre meseria ta?

Mama s-a mai liniştit. De fapt, titlul a venit dintr-o realitate. Mereu vorbeam la telefon cu mama dintr-o zonă atinsă de război şi le spuneam colegilor să nu îi spună mamei unde sunt, că o să i se facă rău. Când căutam titlul pentru emisiune, un asistent de la producţie mi-a zis: de ce nu o numeşti „Nu-i spune mamei…”, pentru că asta îmi spuneai mereu.  Mama mă suna şi eu spuneam – eram în Afganistan – „sunt la San Francisco, e foarte mişto aici”, dar  se trăgea asupra naostră iar eu îi ziceam: „Sunt arficiii, sunt în Chinatown, trebuie să închid”. Acum e acum mai bine, a văzut emisiunile mele, a văzut cu lucrurile nu sunt aşa rele.

De ce ai ales această meserie?

Am fost mereu interesat de ştirie străine pentru că toată lumea din familie era regizor de film, actor, scenarist, adică intelctuali care mereu vorbeau, la cina de seară, cu prietenii noştri, despre Liban, Vientam. Am prins microbul devreme, pe la 9 ani, al doilea război mondial era evenimentul meu favorit, am citit totul despre asta. Apoi, am realizat că era o slujbă numită jurnalist, care vorbea despre lucruri reale, şi am zis: asta e de mine! Acum am schimbat pentru că toate corespondenţele de război sunt cam acelaşi lucruru: se întâmplă ceva, e sânge… După 8 ani de făcut acelaşi lucru, a început să mi se pară plictisitor. Dacă e Gaza sau Afganistan sau  Columbia, vorbim numai despre oameni morţi. „Un milion de morţi e o statistică, un mort e o tragedie”, spunea Stalin. Menirea mea e să arăt o moarte şi nu 100 de morţi în spatele meu.