„Aurul nu e pentru oameni. Aurul e pentru zei” – cum a fost pentru Paul Ipate experiența filmării documentarului „Misterul aurului dacic”

– Cu ce amintiri ai rămas după show?
Paul Ipate: Sunt două lucruri de care îmi aduc aminte. În primul rând oboseala, dificultatea acestui proiect, pentru că nu a fost unul ușor și apoi faptul că oboseala dispărea în momentul în care în fiecare zi apărea un alt lucru fascinant, o altă întâlnire fascinantă, fie că era vorba despre un istoric, despre Aurora Pețan, fie că era vorba despre întâlnirea cu fostul procurorul general al României, Augustin Lazăr; apoi a fost întâlnirea cu primul om care a descoperit brățările.

Toate lucrurile aceste anulau oboseala și făceau să facă proiectul acesta atât de frumos și de fascinant. Și apoi, un lucru personal, este faptul că informațiile pe care eu le-am aflat în demersul acestui proiect nu au nicio legătură cu istoria pe care am învățat-o noi la școală sau cea pe care o știm.

Toate aceste întâlniri m-au făcut pe mine să iubesc istoria strămoșilor noștri mult mai mult și să devină o chestiune foarte personală. Asta este, de fapt, lucrul cel mai frumos pe care l-am descoperit la finalul acestui proiect, pentru că totul devine personal, te atașezi… te atașezi emoțional de istoria acestui popor.

– Care a fost cel mai frumos moment pe care l-ai trăit în show? A fost Sarmizegetusa? Să vezi brățările dacice? Sau munții?
Paul Ipate: Nu pot să spun care este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat la proiectul ăsta, pentru că sunt atât de multe încât nu pot să fac un top, dar pot să spun că prima oară când am intrat în Sarmisegetuza a fost un moment șocant pentru mine, pentru că nu mă așteptam să fie atât de frumos și de emoționantă întâlnirea cu Sarmisegetuza.

Pot să spun că momentul în care am văzut pentru prima oară brățările dacice la Muzeul Național de Istorie iarăși a fost ceva extrem de emoționant, de o intensitate uriașă să țin în mână acele brățări și să le văd la un loc. Este ceva rarisim. Deci sunt atât de multe momente frumoase încât nu pot să spun care a fost cel mai frumos.

E un cumul de momente și de experiențe. Iarăși, Roșia Montană, întâlnirea cu oamenii de la Roșia Montană și poveștile lor despre „Vâlva Băii”… și acolo este un alt tip de sentiment. Nu am cum să fac un top. În fiecare zi ni s-au întâmplat lucruri noi și fascinante. Și în egală măsură ca intensitate emoțională.

– Au fost oamenii deschiși cu tine ?
Paul Ipate: Oamenii au fost foarte deschiși când vorbeau cu noi, dar depindea de ce subiect abordam, pentru că dacă ne duceam la Roșia Montană și îndrăzneam să punem mai multe întrebări despre partea cu aurul – aurul scos din galerii – la localnici, cel puțin, am sesizat o ușoară reținere pe anumite părți, dar în rest, tot ce înseamnă discuții cu istorici, cu ghizii din Roșia Montană și de la Bradu, acolo am observat o deschidere uriașă din mai multe puncte de vedere.

O dată, oamenii cred că își doresc să ducă mai departe toată istoria și toate informațiile pe care le avem și sunt pe teritoriul țării noastre, este o chestiune de cultură locală. Și acolo oamenii au dat tot ce au avut mai bun în ei. Iar ce ține de Aurora Pețan, în schimb, acolo iarăși sunt niște lucruri….

Au fost momente în care Aurora a fost foarte corectă cu noi din punct de vedere istoric, pentru că ea, ca istoric, era foarte deschisă despre tot ce era dovedit și ne oferea toate informațiile de care dispunea; pe de altă parte, crezurile, credințele ei, dacă nu puteau fi demonstrate istoric și științific, acolo se abținea. Aia ne-a plăcut pentru că ține de o corectitudine, de o morală personală.

– Care au fost cele mai uluitoare lucruri pe care le-ai aflat realizând acest show
Paul Ipate: În primul rând faptul că romanii, după ce cucereau la două zile, venea drumul după ei. După ce am aflat că romanii au construit într-o perioadă foarte scurtă 4.500 și ceva de kilometri de drumuri – în zece ani, dacă nu mă înșel – și noi astăzi nu reușim să construim 100 km de autostradă, construim în 20 de ani…

Ăsta este unul dintre motivele primordiale pentru care ei au reușit să cucerească atât de repede și atât de mult teritoriu. În al doilea rând, cantitatea de aur care a fost scoasă din Dacia. Și acum sunt întrebări dacă sunt 169 de tone sau sunt 1.690 de tone.

Se pare că din jurnalul medicului lui Traian, Criton, a fost tăiat un zero de către istoricii târzii. Nici în ziua de astăzi nu se știe cu siguranță cu exactitate câte tone de aur s-au scos, iarăși fascinant pentru cât aur dețin munții noștri. Apoi, fascinant a fost faptul că primul om care a găsit brățările și le-a scos din țară, le-a ascuns sub capota mașinii sale ca să le ducă în Belgia sau peste graniță.

Sau momentul în care el a făcut duș, a făcut baie cu brățările în cadă ca să le spele de pământ… Astea sunt niște lucruri care mie mi-au rămas întipărite ca imagine… Mi se par niște imagini fascinante.

– Când erați în orașul Roșia Montană și știați că acolo dedesubt este un munte de aur și erați deasupra cu oameni care trăiesc destul de prost. Ce părere ai despre acest paradox, că aici oamenii sunt deasupra celor mai mari zăcăminte de aur din Europa, iar ei trăiesc, ca în anii ’50-’60.
Paul Ipate: În Roșia Montană am văzut că această discrepanță între felul în care trăiesc oamenii de acolo, sărăcia de acolo și faptul că ei stau realmente pe un munte de aur – după ce am analizat latura politică și latura economică și toate eforturile marilor corporații de a scoate aurul de acolo – ce mi s-a părut interesant este că oamenii, majoritatea cu care am vorbit eu, oamenii nu prea își doresc asta, nu prea mai suportă ideea de a scoate aurul din pământ.

Asta are cumva legătură și cu subiectul documentarului nostru, pentru că este vorba despre blestemul aurului și poate că, într-un fel, oamenii se gândesc…dar oare ce trăim noi acum și sărăcia din momentul ăsta nu are legătură cu blestemul aurului?

E un paradox că oamenii de acolo stau pe un munte de aur și nu au voie să-l scoată și există hoții de aur, „holongării” cum îi denumesc ei. Concluzia mea este că majoritatea lor au ajuns la înțelepciunea strămoșilor noștri. Aurul nu e pentru oameni. Aurul e pentru zei.

– Care a fost cel mai dificil moment din timpul filmărilor? A fost lipsa familiei tale, faptul că aproape te-ai înecat în timpul filmărilor?
Paul Ipate: Din punctul meu de vedere, cea mai dificilă parte în acest proiect a fost că a trebuit să urc atât de mult, eu, care nu sunt un om al muntelui, ci un om de mare. Am urcat atât de mult încât la un moment dat, după două săptămâni, țin minte că nu mai puteam să-mi ridic picioarele de pe pământ. Atât de tare mă dureau mușchii picioarelor, încât am avut nevoie de două ore de somn ca să pot să mă recuperez și de foarte multe vitamine.

Era mai mult decât o febră musculară. Realmente nu puteam să mai ridic picioarele de pe pământ. Mi le trăgeam după mine. Asta a fost, efortul fizic. Asta a fost nu doar la mine, a fost la toată echipă care a muncit, a fost extrem de mult și sunt niște oameni extraordinari.

Apoi a fost momentul scufundării în care da, acolo a fost un moment destul de tensionat, în care am luat o gură mare de apă și era aproape să mă înec, dar am reușit să o scot la capăt. Dar de fapt, cel mai greu lucru ăsta a fost – efortul fizic de care a dat dovadă toată echipa.

– De asemenea, îmi amintesc că, în serial, intri într-o peșteră și spui: „Trebuie să ies de aici. Hai să ieșim de aici, Simina”. Ce s-a întâmplat?
Paul Ipate: Da, a fost momentul în care am intrat în munte, unde se spune că era locul unde era Vâlvă Băii, acel spirit al aurului.

Eu nu cred personal în lucrurile astea, dar momentul în care am ajuns acolo și, noapte fiind, am început să fac puțin mișto de acest spirit, au început să se audă niște sunete nu prea plăcute și am început să am niște fiori pe șira spinării și, cu tot scepticismul meu despre lumea spiritelor, m-a luat un pic frica și spaima și am vrut să ies de acolo.

M-am gândit că ar fi mai bine să nu glumim despre latura asta spirituală și să lăsăm spiritul în pace. Dar da, sunetele alea au cam născut în mine puțină frică.

– Ce perspectivă a adus Simina ca parteneră în proiectul acesta? Care a fost contribuția ei la proiect?
Paul Ipate: Simina a fost un partener pe cinste și lucrul bun cu care a venit Simina este experiența muntelui, ea făcând deja expediții destul de periculoase la 6.000 metri înălțime în Himalaya. Ea are un alt tip de conexiune cu natura.

Noi am descoperit de-a lungul călătorie noastre că dacii și ei erau foarte apropiați de natură. Și atunci când ai lângă tine, pe drumul ăsta, un om la fel de conectat cu natura, care respectă natura și muntele, vine cu ceva în plus.

Mai mult decât atât, ea pe traseu m-a si învățat multe lucruri, cum să mă protejez pe munte, că era să-mi rup picioarele de atâtea ori. Am căzut de atâtea ori, m-am împiedicat de atâtea ori pe acolo și am simțit că am la îndemână un om cu experiență și m-am simțit în siguranță.

Și un alt lucru frumos pe care l-a avut Simina și care astăzi, din păcate, la oameni, nu mai e atât de prezent, o naivitate aparte, o curățenie sufletească aparte și asta pe mine m-a ajutat și m-a și distrat într-un fel. M-a ajutat, pentru că e mai cu picioarele pe pământ, să spunem.

– Documentarul conține și interviul cu un hoț de aur, cineva care este acuzat că a furat aceste brățări dacice. Ce ai simțit față de cel care a făcut pușcărie în România pentru că a descoperit și a furat brățările?
Paul Ipate: Înainte de întâlnirea cu omul care a descoperit primele brățări dacice, am trecut prin foarte multe sentimente contradictorii. În primul rând, o să vedeți în documentar, omul a fost închis inițial pentru viol. Eu am refuzat să iau interviul din acest motiv, după care mi s-a explicat faptul că violul de care el a fost acuzat a fost doar un pretext ca să îl prindă, pentru că era acea bătălie între hoții de aur și de artefacte istorice și atunci nu au putut să-l închidă decât cu acest motiv.

I s-a făcut o „cheie”, cum se zice în limbajul golănesc, iar când a devenit foarte emotiv în timpul interviului, iarăși în mine s-au născut niște sentimente contradictorii.

O face pentru cameră, o face pentru că simte lucrul asta? Dar ceea ce oamenii nu vor ști niciodată și vă spun eu acum, este că în spatele camerelor, după ce s-a terminat interviul, omul a avut o discuție cu mine despre care nu pot să dau foarte multe detalii, din păcate, dar pot să vă asigur că momentul în care a plâns a fost unul sincer.

VEZI  GALERIA FOTOPOZA  1 / 49

Și acolo este multă frustrare, este frustrare pentru că nu a avut mintea la 20 de ani cât avea el atunci, să-i spună cineva „ăla e tezaurul nostru, ăla trebuie ținut pe teritoriul țării noastre” și omul ăsta spune că dacă ar da timpul înapoi, n-ar mai vinde niciun gram de aur străinilor sau pe piața neagră.

– Cu ce vor rămâne telespectatorii după ce vor urmări cele trei episoade?
Paul Ipate: Cultura dacică este de o semnificație cel puțin la fel de mare ca cea incașă sau cea egipteană sau cea sumeriană sau orice alt mare imperiu sau orice altă mare civilizație care a existat pe fața pământului.

Atât de multe lucruri sunt de descoperit și atât de puține lucruri știm încă despre ei…este o civilizație încă ascunsă. Și dacă s-ar descoperi și s-ar da liber sau cu un buget mult mai mare pentru ca arheologii noștri să descopere cultura dacilor, ar fi de o importanță uriașă, ar schimba nu numai istoria locală, ar schimba istoria la nivel global. Atât de multe lucruri încă trebuie descoperite despre această civilizație.

– Ce părere ai despre formatul hibrid docu-reality al emisiunii?
Paul Ipate: Aș spune că seria este făcută așa, ca un hibrid între realitate și documentar, pentru ca oamenii să poată înțelege că ce am trăit noi acolo și întâlnirile pe care le am făcut sunt reale, sunt pe bune. Am vrut să aibă și o notă de familiar, să nu fie ca la școală și de asemenea să le arătăm oamenilor că este un subiect mult mai fascinant de cât își poate imagina.

Aș mai adăuga faptul că proiectul acesta este cel mai frumos proiect la care a lucrat vreodată.

Am plecat cu o idee în cap…. eram fascinat deja de subiectul acestui documentar, numai că, pe parcurs, aflând toate lucrurile noi și având toate aceste întâlniri, îmi doream să nu se termine ziua. Îmi doream să nu se termine proiectul, să aflu și mai mult, și mai mult, și mai mult.