Superbul „Casablanca”, filmul lui Michael Curtiz din 1942, este o capodoperă și una dintre poveștile de dragoste nemuritoare ale ecranului. Și totuși, în momentul turnării sale, atmosfera și incidentele de pe platouri nu promiteau nimic bun.
Superbul „Casablanca”, filmul lui Michael Curtiz din 1942, este o capodoperă și una dintre poveștile de dragoste nemuritoare ale ecranului. Și totuși, în momentul turnării sale, atmosfera și incidentele de pe platouri nu promiteau nimic bun.
Marele și indescifrabilul Humphrey Bogart, care l-a transformat pe Rick Blaine într-o figură magnetică a ecranului, era o prezență foarte incomodă pe platouri, iar exigențele ieșite din comun ale lui Michael Curtiz îi aduseseră porecla de „Iron Mike”. Numeroasele secvențele dificile din timpul filmărilor celebrei povești au fost rememorate într-un articol recent din dailymail.co.uk de către William J. Mann, autorul cărții „Bogie & Bacall: The Surprising True Story Of Hollywood’s Greatest Love Affair”, apărută anul acesta la prestigioasa editură HarperCollins.
„Humphrey Bogart putea fi un coșmar pentru cei care lucrau cu el. Până în 1942, alcoolismul lui se accentuase mai mult ca oricând, începând să amenințe tot ceea ce era pe punctul de a realiza ca vedetă de primă mărime a Hollywoodului”, scrie acesta. „În plus, scenariul era încă în curs de scriere, iar regizorul Michael Curtiz era obsedat de sine și foarte agresiv, așa că filmul părea sortit eșecului”, își continuă scriitorul incursiunea prin culisele neuitatei povești. Un regizor de film citat de acesta povestea, la rândul său, despre marele actor: „Bogie a ales să se lupte cu toată lumea, pe platourile de filmare și în afara ei. Era mahmur și răutăcios cu toți”, în timp ce actrița Mary Astor îl descria, și ea, pe Bogart ca fiind „furios pe lume, aspru, sarcastic și complet neplăcut când era beat”.
Nimic nu părea de bun augur pentru viitorul film în aceste condiții. Când i-a fost trimisă schița de scenariu pentru „Casablanca”, inspirată de o piesă nemontată numită „Everybody Comes To Rick’s”, el a considerat-o „o continuare nedemnă a celebrului „Șoimul maltez”, cel mai bun film al său de până atunci. Un motiv major al bețiilor și indispozițiilor lui Bogart era mariajul lui turbulent cu Mayo Methot, o actriță care își lăsase cariera deoparte pentru a-i deveni a treia soție. Cei doi erau cunoscuți ca „Battling Bogarts” („Bătăușii Bogart”), pentru că se certau pătimaș, fiind la fel de înflăcărați. Bogart nu se sfia să o lovească și să o abuzeze pe Mayo, în special când era beat, dar și ea riposta, lovindu-l deseori. Amândoi puteau să bea până îi băgau pe toți ceilalți sub masă, iar actrița Gloria Stuart a spus că „Sticla era ceea ce aveau cel mai mult în comun”.
Așa cum reiese și din filmul „Curtiz” (2018), difuzat de Netflix, regizorul Michael Curtiz și-a filmat capodopera în circumstanțe absolut neobișnuite. În timpul filmărilor, el s-a luptat aproape zilnic cu cenzorii politici, care voiau să schimbe scenariul filmului. Curtiz, căruia i se atribuie aproape 200 de filme, a fost o personalitate foarte controversată – era afemeiat, egoist și crud. În 1942, în timpul filmărilor la „Casablanca”, sorții războiului încă nu erau deciși, Curtiz încă nu știa cum să termine filmul, iar scenariul era rescris iar și iar. Autoritățile statului, care voiau să promoveze propaganda de război, numiseră un oficial politic care supraveghea filmările și îl presa pe Curtiz să facă schimbări în poveste.
Articolul menționat îl evocă astfel pe cineast: „Purta cizme grele, de călărie, și se învârtea în jurul platoului, dând ordine. Se gândea foarte puțin la actori, considerându-i nu prea diferiți de elementele de recuzită și îi mustra în fața întregii echipe”. Curtiz le dăduse minime indicații regizorale lui Bogart și Bergman pentru scena de la Paris, care urma să fie introdusă la mijlocul poveștii, în flashback. Într-o cafenea pariziană, cei doi îl ascultau pe Sam (Dooley Wilson) cântând câteva acorduri la pian din vechea melodie „As Time Goes By”. În acel moment, germanii erau pe cale să ocupe Parisul, le-a explicat Curtiz. El îi spusese lui Bogart, care era expatul american Rick, că trebuie să fie bine dispus și îndrăzneț, încrezător că va scăpa teafăr, în timp ce europeana Ilsa, personajul lui Ingrid Bergman, trebuia să fie nesigură pe ea, abătută și neliniștită, luptându-se cu un secret apăsător.
Într-o altă scenă, Rick ciocnea paharul de șampanie cu Ilsa și spunea: „Pentru că m-am uitat la tine, puștoaico”, în timp ce ochii Ilsei străluceau de lacrimi, apoi se sărutau. „Dialogul a fost cam înflorit”, a recunoscut ulterior un scenarist din echipă, dar era necesar ca personajele să ajungă la inima publicului în doar 33 de secunde și să-i transmită dragoste lor intensă. Bogart și Bergman au făcut tot posibilul dar, de-a lungul filmărilor, au fost foarte nemulțumiți. Scenariul ajungea la ei pe bucățele, Curtiz era total necomunicativ, iar studiourile refuzau să aloce un buget adecvat. Pentru Bogie, întregul turnaj fusese o experiență mizerabilă. Fusese nervos pe tot parcursul filmărilor și nu avea nici pic de încredere în ce i se cerea. Orice îl putea înfuria și cearta începea, iar altercațiile lui cu Curtiz îi exasperau pe cei din jur.
Deși au fost un cuplu strălucitor pe ecran, Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, care se cunoscuseră cu doar câteva săptămâni înainte de începerea producției, au fost destul de stânjeniți la filmări. O actriță aflată pe platouri povestea: „Amândoi considerau dialogurile ridicole și situațiile neverosimile și voiau să renunțe. Bogart simțea prea puțină chimie cu Bergman, iar ea era la fel de ezitantă” („L-am sărutat, dar nu-l cunosc deloc”, avea să spună ulterior actrița). Bogart, care era subțire, cu umerii înguști, nu se simțea confortabil lângă o actriță care îl depășea în înălțime. În scenele lor, el trebuia să-și atașeze platforme de lemn de 7 cm la pantofi. Era pentru întâia oară când un erou romantic era depășit de înălțimea partenerei sale.
Sursa foto: Hepta