Bear Grylls: “Le-am încercat pe toate”

.

TVmania: Cât timp ai stat în România ? Şi ce altceva ai mai făcut acolo (în afară de filmări)?

Bear Grylls: Sunt foarte mândru de episodul filmat în România.Toţi românii, toţi băieţii din echipele de căutare şi salvare care ne-au ajutat să lucrăm au fost minunaţi. Pentru fiecare episod aveam o zi înaintea filmărilor când mergeam prin zona respectivă cu echipele de căutare şi salvare, rangerii locali.Treceam în revistă toate procedurile de urgenţă şi ne “aclimatizam” cu ţara respectivă, petrecând în plus ceva timp cu cei mai grozavi experţi locali. Iar băieţii din Transilvania au fost extraordinari!

.

TVM: Când vorbesc despre “Tehnici de supravieţuire”, oamenii se gândesc mai întâi la toate chestiile dezgustătoare pe care le mănânci. Asta e cea mai grea parte a filmărilor?
BG: Nu este cea mai grea parte a filmărilor, dar este de departe cea mai puţin gustoasă. Majoritatea chestiilor pe care le mănânc, trebuie să recunosc, au un gust groaznic. Îmi aduc aminte de scorpionul uriaş pe care l-am găsit în Belize şi care avea un diametru de 12 inchi şi era de fapt o specie mutantă rezultată dintre o tarantulă gigant şi un scorpion gigant.

Când vezi astfel de vietăţi înspăimântătoare, îţi este imposibil să nu te întrebi cum de a putut natura crea ceva atât de groaznic. Îmi mai vine în minte şarpele Boa constrictor uriaş, care mi-a devenit hrană suficientă pentru o săptămână întreagă.
Hrana potrivită pentru a supravieţui este întotdeauna aceea care este la îndemână, uşor de găsit, nu trebuie să înfrunţi pericole pentru a ţi-o procura şi, foarte important, trebuie să îţi ofere energia necesară supravieţuirii.

Scorpioni veninoşi, testicole de ţap, excremente de vacă, elefant sau urs, da, le-am încercat pe toate şi este limpede de la bun început că nu au cum să aibă un gust minunat. Dar, în acelaşi timp, este uimitor că atunci când îţi este foame, mintea ta nu mai funcţioneză după gusturi, este esenţial să mănânci ca să trăieşti.

.

TVM: Te-ai rătăcit vreodată cu adevărat în sălbăticie ? Mai ţii minte cum te-ai descurcat când ţi s-a întâmplat pentru prima dată ?

BG: Da, mi s-a întâmplat să mă rătăcesc, dar cel mai important lucru este să ştii să-ţi păstrezi buna dispoziţie chiar şi în cele mai vitrege condiţii. Cea mai grozavă chestie de care ne putem folosi este faptul că încă reuşim să zâmbim când lucrurile nu stau prea bine.

Churchill a spus un lucru care pe mine mă motivează foarte mult şi sună aşa: “Când simţi că treci printr-un adevărat iad, nu te opri! Mergi mai departe!”. Pentru mine supravieţuirea înseamnă: “Mergi mai departe! Nu renunţa! Şi păstrează-ţi buna dispoziţie chiar şi în cele mai dificile momente!” Pentru mine, asta contează mai mult decât să fii în stare să sari pe un aligator sau să înfrunţi un şarpe uriaş.

Poţi să înveţi toate astea, te poţi antrena ca să le faci. Atitudinile sunt mult mai greu de format şi, dacă studiezi marile poveşti despre supravieţuitori, la urma urmelor, atitudinea e cea care îi ajută pe oameni să supravieţuiască – sau nu. Îmi aduc aminte de un astfel de moment, de pe vremea când eram mic şi învăţasem să mă caţăr pe munte. Regretatul meu tată m-a învăţat, încă de când aveam vreo patru sau cinci ani.

Am făcut împreună multe expediţii cu cortul şi am învăţat tehnici de supravieţuire. Cred că primele mele amintiri sunt de când am rămas într-o mlaştină cu nisipuri mişcătoare într-un golf de pe Insula Wight, locul unde am crescut. Fluxul era foarte puternic acolo şi a fost nevoie de intervenţia echipei de salvare ca să mă pot întoarce acasă. Iar acasă am avut parte de o “predică” serioasă din partea părinţilor.

.

TVM: Câţi oameni fac parte din echipa ta de filmare pentru “Tehnici de supravieţuire” ?

BG: Avem doar patru oameni în echipă. De fapt, această echipă este alcătuită din eroii necunoscuţi ai acestui program. Toată seria am filmat-o cu acelaşi cameraman. El a făcut aproape toate episoadele cu mine, iar acum a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. E nemaipomenit!

A înfruntat nişte condiţii absolut cumplite alături de mine. Eram în capătul Siberiei, iarna. Erau -37 grade Celsius în fiecare zi, iar el încerca să facă totuşi camera să funcţioneze. Sau în Sahara, unde am avut o arşiţă cumplită, iar la un moment dat, au fost 54 de grade Celsius. Prezentarea pe care am făcut-o în faţa echipei, înainte de filmare, suna cam aşa: “Dacă ar rămâne cineva aici fără să cunoască vreo tehnică de supravieţuire şi fără apă, în trei ore ar muri.” Asta înseamnă foarte puţin timp.

Când lucrezi într-un asemenea climat, n-ai timp să faci greşeli. În Sahara, trei dintre membrii echipei noastre au fost evacuaţi cu hipertermie, afectaţi cumplit de căldură. Nu te joci cu asemenea condiţii. Fiecare din echipă încearcă să-şi facă meseria cât mai bine, dar în final, dacă vreunul dintre noi, oricare dintre noi, are nevoie de ajutor, ne ajutăm între noi. Asta e clar.

.

TVM: Ce e mai greu: să fii Bear Grylls sau să fii cameramanul lui ?

BG: Simon, cameramanul meu, mi-a spus că mă omoară cu mâna lui dacă şi la 75 de ani o să mai lucrez la “Tehnici de supravieţuire” .

.

TVM: În afară de instrumentele necesare pentru supravieţuire, ce alte obiecte personale îţi iei cu tine de fiecare dată când pleci într-o expediţie ?

BG: Întotdeauna iau trei lucruri care sunt foarte importante pentru mine. Primul este o chestie fizică: o bucăţică de cremene pe care o am tot timpul cu mine. O port la gât. Asta înseamnă că, indiferent în ce situaţie m-aş afla, pot să fac focul. Am unealta necesară pentru a face focul – chestie care îţi poate salva viaţa, fiindcă focul te încălzeşte, te ajută să prepari mâncarea, să fierbi apa şi să îţi ridici moralul. În plus, e şi o formă bună de protecţie contra animalelor. După părerea mea focul este un element esenţial pentru supravieţuire.

A doua chestie e o mică fotografie de familie plastifiată, pe care o port ascunsă în talpa pantofului. Pentru mine, familia mea reprezintă o mare parte din ceea ce fac şi o mare parte din motivaţia şi speranţa mea. Au fost vreo câteva împrejurări în care am fost nevoit să stau urcat în copacii din junglă, sub o ploaie torenţială, incapabil să aprind focul şi fără să am habar unde mă aflu. Aşa că îmi place să petrec asemenea momente uitându-mă la fotografia familiei mele.

Pe lângă toate astea, cred că o parte importantă din arsenalul meu pentru supravieţuire este credinţa. Pentru mine, credinţa a fost un adevărat pilon de susţinere, m-a ajutat să trec prin multe momente dificile. E o credinţă foarte discretă, intimă, care îmi conferă multă forţă.

.

TVM: Ce face Bear Grylls în timpul liber, când nu luptă pentru supravieţuire ?

BG: Toată lumea crede că sunt omul ideal cu care să pleci în vacanţă, dar mie cel mai mult îmi place să stau acasă, cu copiii, şi să facem tot felul de chestii împreună, cum ar fi să mergem să vâslim pe râu în canoe. Programul meu este acum atât de încărcat, încât nu mai e ca pe vremuri, când mă întorceam de la filmări şi abia aşteptam să mai plec, să fac o căţărare, să mă dau cu parapanta sau alte asemenea lucruri. Acum am atât de puţin timp între două filmări, încât nu-mi mai doresc decât să stau acasă şi să fac tot soiul de lucruri cu copiii. Şi încă ceva: da, mănânc mult şi dorm mult.

Ce alte lucruri mai fac ? Mă pregătesc din greu pentru aceste programe. Trebuie să fiu în formă, aşa că zilnic fac antrenamente, fie alerg, fie fac un circuit sau yoga. Dar, când sunt acasă, timpul meu e dedicat familiei. Nu le spun foarte multe despre programul la care lucrez, fiindcă mă gândesc că i-aş putea îngrijora. Băieţilor li se pare o nebunie. Aşa că nu vreau decât să ajung acasă şi să stau cu ei.

De asemenea, îmi face o deosebită plăcere să-i pot ajuta pe alţii şi mă implic constant în acţiuni caritabile. Lucrez mult cu Global Angels, o organizaţie de caritate uluitoare, unde 100% din donaţii ajung la cei care au nevoie de ele, la copiii din toată lumea. Fondurile de aici ajung la organizaţiile de caritate care sunt cele mai mici, mai subfinanţate şi mai disperate după ajutor.

Anul trecut, prin programul Mission Everest la care am lucrat, am adunat peste 2,7 milioane de dolari pentru proiecte de binefacere destinate copiilor. De asemenea, lucrez şi cu alte două  organizaţii, una din Marea Britanie, Prince’s Trust – o organizaţie care încurajează tinerii să îşi înceapă propria afacere şi să îşi îndeplinească visurile, iar cea de-a doua , JoLt ( “Journey of a lifetime”) o călătorie unică într-o viaţă de om – şi care le oferă copiilor suferind de boli terminale o aventură la care au visat dintotdeauna. Lucrurile astea sunt cu adevărat importante pentru mine şi cred cu tărie în ele.

.

TVM: E clar că îţi iei “doza de adrenalină” la filmări. În ce locuri mergi în vacanţă sau când pur şi simplu vrei să te relaxezi ?

BG: Pentru mine o vacanţă înseamnă “acasă”. Avem o casă în nordul Ţării Galilor, la munte. Pentru mine, acolo e raiul pe pământ. Călătoresc prin toată lumea, dar acolo este adevăratul meu cămin spiritual. Acolo nu există şerpi, nici aligatori, nici temperaturi de 50 grade Celsius minus sau plus.E doar “acasă”. E un loc plin de oameni pe care îi iubesc. Pentru mine, asta înseamnă raiul pe pământ.

.

TVM: Ce citeşti în vacanţă ?

BG: Iubesc cărţile autobiografice de aventură. “Amazing Grace” e o carte foarte bună. “Long Walk to Freedom, de asemenea “Vanya” e o carte uluitoare, care mi-a plăcut mult. În timpul liber ascult muzică, acum îmi place foarte mult Katie Melua, mă uit la filme. Filmele mele preferate sunt: Tarzan şi Forrest Gump

.

TVM: Ţi s-au mai propus şi alte roluri în filme ?

BG: Din fericire, nu. Sunt cel mai îngrozitor actor din lume. N-am visat niciodată să devin prezentator TV sau actor. Pentru ceea ce fac în programele mele mă antrenez încă de la o vârstă foarte fragedă. La asta am lucrat tot timpul cât am făcut parte din Trupele Speciale. Discovery mi-a propus doar ceva de genul: “Uite ce e, am putea să te azvârlim prin diverse locuri, să te filmăm şi să vedem ce faci ca să scapi de acolo ?”. De fapt, asta e tot ce fac.

Tot ei, cei de la Discovery, îmi tot spuneau: “Ascultă, noi nu vrem un prezentator TV. Nu vrem cine ştie ce şmecher simpatic, care să fie prezentatorul programului. Noi vrem un tip care să îşi facă bine treaba şi vrem să te trimitem în tot felul de locuri şi să filmăm totul: momentele bune şi mai puţin bune, când totul merge strună sau nu merge deloc. Nu trebuie să fii curăţel şi frumuşel. Poţi să fii plin de nămol şi aşa mai departe…” şi i-am crezut!

Cred că dintotdeauna am fost timid şi nu mi-am dorit să devin prezentator TV sau actor fiindcă niciodată n-am avut încredere în mine, cum că aş putea face aşa ceva. Dar cei de la Discovery mi-au spus foarte clar, de la bun început, că nu şi-ar dori asta. Au vrut doar ca eu să îmi văd de treabă – cu tot ce presupune asta, bun, rău sau foarte rău – cu toate succesele şi eşecurile care decurg de aici.

Chiar dacă sunt murdar din cap până în picioare şi lucrurile merg foarte prost, tot e în regulă ! Asta mi-a insuflat încredere. M-a eliberat şi mi-a dat voie să fac ce ştiu eu mai bine. Îmi amintesc că Simon, cameramanul, îmi tot spunea la început: “Nu-ţi face griji! Nu te gândi la ce se întâmplă! Vorbeşte cu mine! Spune-mi ce faci!” Şi exact aşa mă gândesc la acest program. Îi spun lui Simon tot felul de lucruri, cum ar fi: “Hei, ai grijă cu şarpele ăla! E rău de tot !” sau “Uite, trebuie să îmi fac un adăpost în copacul ăsta fiindcă e departe de nu ştiu ce….” Pur şi simplu vorbesc cu el. Mă gândesc la întregul program aşa cum se gândeşte şi el.

Cred că dacă m-aş fi gândit la toţi oamenii care se uită la acest program, m-aş fi speriat foarte tare. Dar eu mă gândesc că suntem doar eu şi Simon, şi îi povestesc lui tot ceea ce fac.  Totul a devenit foarte plăcut de îndată ce am încetat să mă mai gândesc la publicul meu – cei 1,5 miliarde de oameni din toată lumea, care stau cu ochii aţintiţi asupra mea.

.

TVM: Există vreun loc unde nu te-ai mai întoarce niciodată ? De ce ?

BG: Am fost în mlaştinile din Sumatra, un loc foarte dur. E locul unde a lovit tsunami-ul, iar acum, acolo e doar o mare mlaştină neagră, plină de crocodili mâncători de oameni, care au devorat vreo 65 000 cadavre umane, şi-au  prins gustul cărnii de om. Pentru cei care trăiesc sau doar filmează acolo, e un loc de coşmar. E plin de şerpi – şi a fost probabil unul dintre cele mai cumplite locuri în care am lucrat.

Jungla din Panama a fost un alt loc foarte dificil. În junglă e întotdeauna greu pentru că în sezonul ploios, plouă torenţial aproape jumătate din timp. Nici măcar nu poţi să vorbeşti cu cel de lângă tine din cauza zgomotului. Îmi amintesc cum stăteam acolo, înfrigurat, ud şi  înfometat. Cel mai trist era că nu reuşeam să fac focul. Îmi înfundasem iarbă în pantaloni şi în tricou, ca să mă încălzesc şi mă gândeam: “În ce naiba m-am mai băgat şi aici ?!”

.

TVM: Cum reuşeşti să te lupţi cu propriile temeri ?

BG: Adevărul e că îmi e teamă o mare parte din timp. Aşa am trăit toată viaţa, şi când eram în Trupele Speciale, şi când organizam expediţii de alpinism şi acum, când filmez “Tehnici esenţiale de supravieţuire”. Am avut parte de multe temeri şi cred că, de-a lungul anilor, am învăţat să tratez teama ca pe o emoţie care e acolo ca să îţi ascută simţurile şi să te pregătească mai bine pentru ceea ce trebuie să faci. Aşa privesc eu lucrurile. Mă gândesc că teama te face mai atent, te face să gândeşti mai limpede şi mai amănunţit tot ce ai de făcut, ca să fii 100% concentrat asupra momentului pe care îl trăieşti şi ca să faci faţă situaţiei.

Nu cred că ar trebui să trecem prin momente dificile fără să trăim sentimentul de teamă. Sau cel puţin, asta nu e niciodată valabil pentru mine. În mod real, mă agit foarte mult pentru diverse chestii pe care le fac în timpul programului: când am de-a face cu şerpi veninoşi, când încerc să sar pe un crocodil uriaş sau când mă caţăr pe vreo muchie fără niciun fel de coardă. Mă folosesc de sentimentul de teamă pentru a-mi ascuţi simţurile şi a face mai bine faţă situaţiei.

Sper însă că va veni o vreme în viaţa mea când nu îmi va mai fi teamă. Fără îndoială, această perioadă va veni la timpul ei, la momentul potrivit.

.

TVM: După părerea ta, care a fost apogeul carierei tale de până acum ?

BG: Sper să mai lucrez la “Tehnici esenţiale de supravieţuire” şi mult timp după ce camerele de filmat vor fi plecat. Poate nu va fi o experienţă la fel de intensă, poate nu se va întâmpla la fel de des sau la fel de mult, dar asta am făcut dintotdeauna. Asta mi-a plăcut dintotdeauna să fac. Deci cine ştie?! N-am fost niciodată omul care să îşi facă planuri pe mai mult de o săptămână în avans, aşa încât rămâne de văzut. E un adevărat privilegiu pentru mine că pot să fac acest lucru care îmi place şi mă face să mă simt în largul meu.