Actrița Aylin Cadîr s-a remarcat pe scenă în anul 2002, când a participat la concursul „Alege Asia”. Apoi, ea s-a alăturat trupei Pops, din care mai făceau parte Diana Bișinicu, Minola Anthea Szikszay și Tina Geru. Aylin Cadir este căsătorită cu Traian Paicu și are doi copii, Pavel și Amza.
VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 18
Cu ani în urmă, tânăra Aylin nici nu visa să devină actriță, considerând că actoria este o meserie pentru „oameni aleși“. Cu toate acestea, viața avea să o ducă către lumea teatrului și, la un moment dat, chiar în echipa actorilor Teatrului Național din București. După ce a picat examenul de admitere de la UNATC, Aylin a intrat la secția Actorie a Universității Hyperion. „Inițial mi-am spus că fac doar un an acolo, să văd cum este, dar am întâlnit profesori și colegi foarte buni, așa că am rămas. Am fost la clasa lui Catrinel Dumitrescu”, spunea mai demult actrița.
Aylin a povestit pentru TVmania despre omul care i-a dat o șansă pentru a deveni cine este astăzi: Ion Caramitru.
TVmania: Cum ai descoperit teatrul? Câți ani aveai? Cum a fost drumul tău spre a deveni unul dintre actorii Teatrului Național din București?
Am descoperit destul de târziu teatrul. Primul spectacol pe care l-am văzut a fost un one man show numit „Vis” cu Dan Puric prin 2003 și un muzical pe care îl făcuse Vama Veche în 2002/2003 cu albumul lor „Am să mă întorc bărbat”. După aceste două spectacole am rămas cu impresia că actorii sunt niște supra-oameni care înțeleg lucruri pe care un om simplu nu le poate percepe și că numai anumiți oameni aleși pot face meseria asta. Aveam 17 ani. Nici nu-mi trecea prin gând că aș putea face asta vreodată.
Drumul către Național a venit muncind. Am fost la orice casting era anunțat încă de când eram în facultate. Uneori am câștigat probele și atunci când s-a întâmplat asta mi-am făcut treaba cât am putut de bine. Domnul Caramitru m-a văzut mai întâi în 2009 în „Lecția” la Sala Atelier cu Horațiu Mălăele; apoi în vara lui 2014 m-a văzut în trupa formată după castingul pentru spectacolul eveniment jucat la Teatrul Odeon care a fost “West Side Story” în regia lui Răzvan Mazilu unde am jucat rolul Anitei (eram patru actrițe pe un personaj) și în toamna acelui an mi-a oferit un rol într-un spectacol care începea repetițiile în TNB atunci și i se părea că mă potrivesc. Era vorba de Noemi în spectacolul “Allegro mă non troppo” care încă se joacă cu sala plină. După asta m-a întrebat dacă aș vrea să mă angajeze. Era o întrebare retorică, desigur.
Care a fost personajul care ți-a dat cel mai mult de furcă până acum?
Într-un fel sau altul cu toate am „meciuri” la început și ele vin în forme diferite. E o tatonare a necunoscutului care mă umple de sentimente contradictorii.
Cu Sally Poppy din „Bolta cerească” cred că am avut cea mai mare luptă. Îmi plăcea foarte tare și-mi dădeam seama că aș putea să o fac dar mi-era teamă că nu o să reușesc. Am avut noroc de un regizor care a știut să mă ghideze fără să mă limiteze sau să mă sperie. Din contră, mulțumită domnului Gelu Colceag am acum foarte mare încredere în forțele mele și asta numai pentru că el mi-a dat toată încrederea lui. Ce-i drept știu că i-am câștigat încrederea în repetiții, nu a venit cu ea de acasă. A văzut că mă interesează, ca îmi fac temele, că sunt curioasă, atentă, ascultătoare când mi se pare că are sens. Nu a fost ușor, a fost frustrant de multe ori, dar la fiecare repetiție mai câștigam ceva și nu lăsam acel ceva să se piardă. Plus că am avut parte de o distribuție superbă, care simțeam că mă iubește.
Acum repet pentru un alt spectacol ce va ieși la toamnă. Ce e interesant în meseria asta este că cu fiecare nou rol o iei de la zero. Cu fiecare rol nou ai nevoie de alte sertărașe.
VEZI GALERIA FOTOPOZA 11 / 18
Care a fost cel mai emoționant, în sensul bun al cuvântului, moment trăit pe scena TNB? Dar cel mai greu?
Cel mai recent moment emoționant a fost la premiera ultimului spectacol pe care l-am scos în urmă cu două luni la Sala Studio „Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” în regia unui tânăr regizor care ne-a cucerit pe noi actorii lui, pe nume Botond Nagy. Eu zic monologul de la final și apoi se trage cortina, și la premieră după ce cortina a ajuns jos domnul Bodochi m-a luat în brațe și mi-a zis niște lucruri foarte frumoase la care mă întorc când mă copleșesc gândurile negre. A fost surprinzător și emoționant cu adevărat. De fapt așa a fost cu toată distribuția de la acest spectacol. Doamna Maia Morgenstern a fost extrem de generoasă și iubitoare cu fiecare dintre noi. Pentru asta trăiesc eu și pentru asta fac meseria asta. Pentru întâlnirile cu oameni ca ei.
Când a fost cel mai greu? Greu e când nu există chimie și simți că tragi la jug în loc să te bucuri. Din fericire nu am avut parte de multe experiențe din-astea.
Ce emisiuni sau seriale te țin în fața televizorului? Ce producție ți-a mers la inimă și ai vrea să o recomanzi și altora?
În momentul ăsta sunt absolut impresionată de „Succesiunea”. Mi se pare că este o dramă shakespeariană modernă și îmi satisface toate criteriile.
Ah, și „Love and death” pe HBO Max este extrem de bun.
Și un serial turcesc pe Netflix pe care l-am recomandat tuturor prietenilor și mi-au mulțumit după. Se numește „Bir Bașkadir”, e tradus „Ne întâlnim la Istanbul”. E foarte bun. Poveste și personaje complexe, nu se joacă ce se spune pe gură. E bogat și jucat foarte bine.
Apropo de seriale, producțiile românești, adaptate după formate turcești – ce-i drept, sunt pe val în România. Ai primit vreo propunere de a juca în vreunul dintre ele? Și dacă ai refuzat, care au fost motivele?
Am primit niște propuneri dar nu știu dacă erau adaptări sau scenarii originale. Am refuzat pentru că nu cred că ne-am potrivit cu programele.
Ce faci atunci când ai o pauză de cinci minute în timpul repetițiilor?
Stau de vorba cu colegii mei. Mă gândesc la ce tocmai s-a repetat ca să-mi fixez mișcarea sau textul sau intenția… din-astea.
Sora ta a fost nominalizată la Premiile Gopo 2023. Cum a fost experiența aceasta pentru tine, având în vedere că ai mers să o susții la gala de la TNB. Din păcate, Ayfer nu a plecat acasă cu trofeul…
Am fost extrem de bucuroasă că i se întâmplă asta. E drept că mai mare bucurie ne aduce amândurora munca în sine așa că simpla nominalizare a fost ca un premiu extra. A muncit foarte mult la filmul „Blue moon/Crai nou” în regia Alinei Grigore și neoficial noi am premiat-o demult. Au făcut o treabă excelentă cu acest film, nominalizarea fiind confirmarea că nu cred doar eu asta, și ce îmi doresc cel mai mult este să fie sănătoasă și să tot facă!
Cum ți-a schimbat viața actoria?
Nu știu să zic cu exactitate pentru că o fac deja de atâta timp că am senzația că actoria este însăși viața mea. Mă identific cu meseria, din păcate. Cred că ar fi mai sănătos dacă nu ar fi așa, dar asta este faza în care mă aflu acum.
Prin actorie înțeleg oamenii mai bine și mă înțeleg pe mine mai bine. De exemplu când intru într-o cameră, la o petrecere, la o nuntă, un interviu, unde nu îi știu pe toți oamenii pot să-mi dau seama de raportul dintre ei între ei sau al lor față de mine prin tot felul de lucruri pe care le văd la nivel nonverbal. E o superputere. Sau poate că toată lumea poate să facă asta? Nu știu, oricum e tare.
Care este proiectul de care ești cel mai mândră?
Următorul 🙂
Ce se întâmplă cu cariera ta muzicală? Ți-e dor de fetele de la Pops?
Cariera mea muzicală se odihnește și se gândește, iar eu îmi satisfac dorința de a cânta în spectacolele în care joc. De exemplu acum repet la „Opera de trei parale” care va ieși la toamnă la Sala Mare a Teatrului Național și unde o joc pe Polly Peachum.
Cu fetele de la Pops, despre care nu știu cum le explicați celor din generația Z… (este uimitor pentru mine că după douăzeci de ani încă mai primesc întrebări legate de asta. Ceea ce arată impactul pe care l-a avut asupra memoriei afective a unei generații întregi de români.), ne-am întâlnit chiar de curând la botezul fiului Minolei. Cu o zi înainte am fost toate patru și am dat un interviu la podcastul Dianei Bișinicu, în care foarte multe întrebări începeau cu „Vă mai amintiți cum…”. O să apară probabil curând pentru cine e curios.
La botez Diana a adus un album foto pe care Tina îl uitase la ea și albumul era plin cu poze cu noi din turnee. Asta a fost emoționant pentru mine. Uitasem de Aylin la 17 ani. De-abia descopeream lumea, eram un copil și eram fericită. Într-un alt fel așa sunt și acum.
Ce îți place să faci când ai timp pentru tine? Și ce planuri ți-ai făcut pentru vacanța de vară?
Când am timp pentru mine mă uit la filmele artistice pe care nu am cum să le văd decât singură. Am câteva salvate pe Mubi, Tiff Unlimited și pe alte platforme, care mă așteaptă.
Am făcut și planuri de vacanță și sunt curioasă cât din planurile noastre se va îndeplini. O vacanță cu copiii, una cu bunicii, una romantică doar noi doi și gata vara.
Ce sfat ai pentru un artist care vrea să se lanseze în actorie?
Să rămână bun, smerit și luminos în timp ce își întărește rezistența la refuzuri și comentarii de tot felul.
Sursa foto: Arhivă personală Aylin Cadîr, Facebook, Instagram