Philip Seymour Hoffman este unul dintre actorii aceia carora un om obisnuit nu le stie numele, dar i-ar recunoaste oricand pe strada. Principalul lui dezavantaj in raport cu staruri ale marelui ecran precum Brad Pitt sau George Clooney, si anume lipsa oricarui strop de sex-appeal, a fost pana la urma catalizatorul unei cariere implinite, alcatuita din partituri variate si subtile. Ca sa nu ne mai ascundem dupa cires, Hoffman este urat ca noaptea: bondoc, roscovan, buhait, cu ochi de viezure si un ten ingrozitor, nu ai putea niciodata sa-l pui pe coperta unui ghid TV. Dar tocmai aspectul lui este cel care iti atrage atentia atunci cand il vezi pe ecran, conferindu-i o carisma paradoxala.
Dincolo de rolul din „Capote”, care i-a adus un premiu Oscar acum doi ani, poate cea mai impresionanta prestatie a lui Philip Seymour Hoffman a fost cea din „Happiness” (1998), unde a jucat rolul unui burlac depresiv si incapabil sa-si gaseasca o partenera de sex, care se indragosteste de vecina lui, o scriitoare devoratoare de barbati interpretata de Lara Flynn Boyle. In general, Hoffman a intruchipat personaje marginale, inadaptate si purtatoare de secrete si tare, transmitand emotii coplesitoare si energii negative care fac spectatorul sa se simta extrem de inconfortabil. In „A 25-a ora”, filmul lui Spike Jonze pe care il puteti vedea duminica seara la televizor, complexele, frustrarile si imaturitatea funciara a personajului pe care il joaca, un profesor de liceu atras de o eleva de 16 ani, par atat de veridice, incat iti este greu sa disociezi apoi actorul Philip Seymour Hoffman de omul jalnic pe care l-a intruchipat pe ecran.