Combinând dovezile arheologice, ştiinţa şi indiciile bibilice, cele două documentare din seria „Plăgile Egiptului” încearcă să explice misterul urgiilor care au marcat plecarea evreilor din Egipt.
Combinând dovezile arheologice, ştiinţa şi indiciile bibilice, cele două documentare din seria „Plăgile Egiptului” încearcă să explice misterul urgiilor care au marcat plecarea evreilor din Egipt.
A dovedi realitatea unor întâmplări din Biblie este o încercare uriaşă la care se înhamă cercetătorii. În trecut, descoperirea unor roţi de car, oase umane şi artefacte egiptene pe fundul Mării Roşii părea să confirme traversarea acesteia de către evrei, iar zona sub formă de navă descoperită în Munţii Ararat (şi promovată de autorităţile turceşti drept Arca lui Noe) părea să certifice potopul biblic. Dar nici una dintre ele nu a fost clar confirmată ori atestată ştiinţific. La fel stă situaţia cu cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, care i-au înlănţuit în sclavie pe evrei, poporul Lui ales.
Pasajele biblice (Ieşirea, din Noul Testament) dau o mulţime de detalii (nu şi o dată exactă sau numele faraonului care domnea la acea vreme) despre cât au stat evreii în sclavie, cum i-a pedepsit Domnul pe egipteni şi cum i-a eliberat pe israeliţi. Dar dovezi scrise clare ori descoperiri arheologice semnificative nu există. Robia evreilor şi cele zece plăgi care au lovit Egiptul pot fi deduse doar din indicii circumstanţiale, care nu dovedesc însă clar dacă blestemele divine au avut loc ori ba.
Chiar dacă experţii spun că egiptenii nu ar fi înregistrat niciodată dezastrele biblice (dacă acestea ar fi avut loc), pentru a nu-şi înfăţişa ţara într-un moment de declin, există câteva informaţii care par să valideze povestea biblică, chiar dacă datele sunt contrastante.
Un document egiptean indică drept posibilă sclavia evreilor în Egipt, amintită în Biblie în Ieşirea, 1:11 („Atunci a zidit Israel cetăţi tari lui Faraon: Pitom şi Ramses”): e vorba despre papirusul Leiden 348, în care se menţionează că sclavi din neamul Habiru (sau Apiru = evrei) erau puşi să contruiască noua capitală a statului condus de Ramses al II-lea („Distribuiţi grâne evreilor care cară pietre la marele pilon al lui Rameses”). Acest faraon este considerat, de mulţi experţi, drept faraonul biblic al exodului. În 1989, arheologii austrieci au descoperit o serie de oraşe şi morminte antice, la Tel-ed-Daba (lângă Goşen-ul menţinat în Biblie drept teritorul sclavilor evrei). Dovezile indicau că aici au locuit mai multe generaţii de sclavi egipteni asiatici, în timpul dinastiilor a 12-a şi a 13-a (înaintea domniei lui Ramses, care a domnit în timpul celei de-a 19-a dinastii). 65% dintre mormintele de aici aparţinau unor copii mai mici de 18 luni (procentajul normal ar fi de 20-30%), făcând plauzibile spusele din Biblie (Ieşirea, 1:15-16): „Regele Egiptului a poruncit moaşelor evreieşti şi le-a zis: «Când moşiţi la evreice, să luaţi seama când nasc: de va fi băiat, să-l omorâţi, iar de va fi fată, să o cruţaţi!»”.
Cât despre urgii, papirusul Ipuwen conţine un poem ce descrie Egiptul afectat de dezastre naturale şi dat peste cap de foamete, războaie şi moarte. Alături de expresia „Râul este sânge”, pe care o conţine, papirusul este considerat de unii experţi drept o posibilă dovadă a celor zece plăgi, fiind adesea citat ca atare. În sprijinul acestui document vine şi Papirusul Medical Londonez, care oferă o reţetă împotriva arsurilor provocate de „Nilul roşu”.