„My Fair Lady”, lansat în 1964, este indiscutabil una dintre aceste bijuterii cinematografice care transcend timpul și genul. Adaptat după piesa „Pygmalion” a lui George Bernard Shaw și regizat de George Cukor, acest musical extravagant a cucerit inimile publicului cu povestea sa captivantă, personajele de neuitat și muzica extraordinară.
„My Fair Lady” spune povestea Elizei Doolittle, o florăreasă din Cockney care visează la o viață mai bună, și a profesorului Henry Higgins, un expert în fonetică cu o înclinație pentru transformarea vieților. Filmul se desfășoară în Londra și îl urmărește pe Higgins în timp ce face un pariu cu prietenul său, colonelul Pickering, că o poate face pe Eliza să treacă drept o doamnă rafinată, învățând-o să vorbească și să aibă maniere adecvate. Urmează o călătorie de autodescoperire, transformare și romantism neașteptat, în timp ce Eliza navighează prin complexitatea înaltei societăți, luptând în același timp pentru a-și păstra stăpânirea de sine.
Iată o listă cu mai multe fapte surprinzătoare din culisele filmului „My Fair Lady”.
Rolul Elizei Doolittle a fost jucat inițial pe Broadway de Julie Andrews. Cu toate acestea, ei nu i s-a oferit rolul din film deoarece producătorul Jack L. Warner a considerat că nu era suficient de cunoscută ca actriță de film. Mulți au considerat că această respingere, precum și faptul că vocea sa a fost dublată în versiunea cinematografică (cu o singură excepţie – refrenul de la celebrul „Just You Wait”), au dus la faptul că Hepburn nu a fost nominalizată la Oscar pentru cea mai bună actriță în acel an. În mod ironic, Andrews a fost nominalizată pentru rolul său principal din filmul lui Walt Disney „Mary Poppins” (1964). Andrews a câștigat Oscarul pentru cea mai bună actriță și i-a „mulțumit” lui Jack L. Warner în discursul său de acceptare, potrivit firstforwomen.com.
Se pare că Hepburn credea că Andrews ar fi trebuit să joace rolul Elizei Doolittle în acest film, dar Warner i-a spus că nu va fi distribuită chiar dacă Hepburn ar fi refuzat rolul. Atât Andrews, cât și Hepburn au declarat că s-au înțeles bine și că nu a existat animozitate sau gelozie între ele.
Deși Hepburn a fost recunoscută ca o actriță talentată, vocea sa nu a fost folosite pentru toate cântecele din film. Marnie Nixon a fost cea care a dublat majoritatea părților muzicale ale lui Hepburn, ceea ce a ridicat întrebări legate de autenticitate și a dus la critici referitoare la lipsa de transparență în procesul de producție.
Hepburn a recunoscut mai târziu că nu ar fi acceptat niciodată rolul Elizei Doolittle dacă ar fi știut că Warner intenționa ca aproape toate melodiile ei să fie înregistrată de Nixon. După realizarea acestui film, Hepburn a decis să nu mai apară într-un alt film muzical decât dacă ar putea cânta ea însăși.
Producătorul Jack L. Warner a plătit 5,5 milioane de dolari pentru drepturile cinematografice ale filmului „My Fair Lady”. Aceasta a stabilit un record pentru suma de bani plătită pentru drepturile cinematografice ale oricărei proprietăți intelectuale, record depășit de Columbia Pictures care a plătit 9,5 milioane de dolari pentru drepturile cinematografice ale filmului „Annie”. Dar cele 5,5 milioane de dolari au fost doar pentru drepturi – producția „My Fair Lady” a costat 17 milioane de dolari.
Se spune că designerul Cecil Beaton a creat 1.500 de costume pentru „My Fair Lady”. În 2011, costumul regal alb-negru al Elizei Doolittle a fost vândut la licitație pentru 4,5 milioane de dolari.
Eșecul lui Audrey Hepburn de a obține o nominalizare la Oscar a fost considerat o supărare majoră, provocând proteste din partea Warner Brothers și a regizorului George Cukor. Cu toate acestea, ea a trecut peste această respingere atunci când Academia a invitat-o să prezinte premiul pentru cel mai bun actor, care i-a revenit colegului de scenă Sir Rex Harrison. Acceptând premiul, Harrison a mulțumit „celor două doamne frumoase” – Audrey Hepburn și Julie Andrews.
Pentru cea de-a 30-a aniversare a relansării sale în 1994, „My Fair Lady” a fost restaurat minuțios de Robert A. Harris și James C. Katz, aceeași echipă care a restaurat „Vertigo” (1958), „Lawrence of Arabia” (1962) și „Spartacus” (1960). Restaurarea a fost necesară deoarece Warner Brothers a deținut drepturile asupra filmului doar pentru o anumită perioadă de timp, înainte ca drepturile să revină la CBS. Restaurarea digitală a durat șase luni și a costat 600.000 de dolari.
În ciuda antrenamentelor vocale extinse după ce a obținut rolul profesorului Henry Higgins în acest film, Rex Harrison nu a putut să cânte. În cele din urmă, regizorul George Cukor a renunțat și i-a spus să vorbească aproape în întregime, așa cum făcuse în versiunea scenică.
Filmările au fost neobișnuit de obositoare pentru Audrey Hepburn, care a slăbit opt kilograme în timpul filmărilor. Munca ei a fost intensificată de problemele maritale cu soțul Mel Ferrer, care juca un rol secundar în „Sex and the Single Girl” (1964). Regizorul George Cukor a trebuit să filmeze în jurul ei timp de o săptămână, în timp ce ea era bolnavă. Separat, s-a zvonit că Audrey Hepburn a fumat trei pachete de țigări pe zi în timpul filmărilor.
Una dintre cele mai notabile situații a avut loc în timpul filmării scenei emblematice de la bal, când purta o rochie extravagantă. Hepburn s-a îmbolnăvit grav de bronșită și a fost nevoită să ia o pauză de la filmări pentru a se recupera.
La un moment dat, Warner Brothers era în negocieri cu Peter O’Toole, extrem de în vogă după succesul lui „Lawrence al Arabiei” (1962), dar agenții lui cereau 400.000 de dolari. Producătorul Jack L. Warner nu a fost încântat să îl distribuie pe Sir Rex Harrison, dar a reușit să îl obțină pe Harrison pentru doar 200.000 de dolari. Acest lucru l-a enervat foarte tare pe Harrison, mai ales că Audrey Hepburn primea 1 milion de dolari și mai ales că Harrison a câștigat în cele din urmă un Oscar pentru eforturile sale, în timp ce Hepburn nu.
În plus, chiar dacă Harrison era disperat să fie distribuit în rolul profesorului Higgins, a refuzat să facă un test pe ecran, deoarece a considerat că acest lucru este sub demnitatea sa. Cu toate acestea, i-a promis lui Warner că nu își va repeta pur și simplu interpretarea de pe scenă, ci își va adapta interpretarea în mod corespunzător pentru film.
Designerului de producție Gene Allen nu i s-a dat niciodată un buget cu care să lucreze, așa că a proiectat și a construit toate decorurile fără să își facă griji cu privire la costul lor.
Sursa foto: Hepta